Alergarea poate fi catalogată un stil de viață. Nu este un secret că ar aduce în schimbul efortului depus (și) o stare de bine. Adeseori sunt întrebat de unde vine motivația de a alerga aceste distanțe lungi. Primul pas contează. Vor urma alții, adunați pentru a descoperi plăcerea de a alerga. Fără grija unor limite impuse de competiții de fugă.


Nu contează neapărat papucii de firmă din picioare, nici ceasul ultimul răcnet care poate (re)da zeci de statistici. Ci bucuria de a ieși pe ușă. De a da start, de a porni pas cu pas către o tură, către un traseu ce poate fi adaptat pe parcurs. Nu mă refer la distanța aia scurtă gonită privind doar înainte, de parcă se termină toate firele de nisip din clepsidră.

Dacă aș alerga doar pentru linia de finiș atunci (poate că) nu aș savura fiecare pas. Citeam zilele trecute în Născuți pentru a alerga despre rezultatele diverselor studii dedicate alergării. Ar trebui să ne bucurăm de mașinăria umană din posesie. Dacă un sprinten animal poate ține ritmul alert pe distanțe și durate scurte, corpul uman nu (prea) are limite.


Cel puțin teoretic. Azi suntem norocoși. Tot mai des în orașele mari sau mititele comunitățile alergătorilor sunt în creștere, iar acest lucru este un factor motivațional. Da, sunt motivante și rezultatele obținute. Perseverența ajută să creștem distanța, să ne cunoaștem corpul, să ne sincronizăm cu el, să ne îmbunătățim timpii pe diferitele distanțe.

Alergarea poate fi surprinzătoare. Putem aborda pozitiv problemele din timpul unei zile. Recunosc din experiență. Câțiva pași, detașat, pot reseta starea de spirit a fiecăruia și ne pot ghida către soluții pentru probleme. Sau cel puțin putem privi (și) partea plină a paharului. Poate suntem diferiți, dar deseori împreună, uniți de pașii de alergare.


Recunosc. Astăzi sunt prezent în capitală mai presus de statistici datorită alergării. Născut la mare, eram nevoit să aloc vreo șase ore în plus pentru orice participare competițională oficială în capitală. Aici, în fiecare parc poate fi identificat cel puțin un grup de alergare care poate deveni inspirație pentru a ne conecta la o porție de mișcare.

Primii pași de alergare pot fi inspirație. Aici gașca 321sport poate susține progresul unui alergător începător spre linia de finiș a primului semimaraton. Inspirație sunt (și) experiențele Discover the World through it's Marathons. Sesiunile găzduite de Radu sunt (poate) prea lente pentru ritmul meu de fugă așa că ne întâlnim doar pe la competiții sportive.


Am vrut mai mult, să îmi îmbunătățesc ritmul de fugă. Am optat să mă alătur comunității adidas Runners Bucharest, comunitate globală cu reprezentare (și) în capitală, deschisă tuturor şi oferă acces la evenimente speciale, nu neapărat numai de alergare. Este parte joia din viaţa mea acum, aducând aproape în pași de alergare prieteni vechi şi noi.

Pentru a experimenta ore și ore de anduranță avem nevoie de motivație. Este adevărat, un maraton nu înseamnă două ture de semi, chiar dacă planul pe hârtie dovedește contrariul. Oricine decide să atace această limită ar fi bine să o facă degajat într-un grup de prieteni decât singur, luptându-te energic cu proprii demoni.


Grupul pus sub lupă a fost fondat recent de Daniel. Cu un nume îndrăzneț, Extreme Runners promovează alergări neobişnuite, fără cronometru, fără presiunea unui timp limită, chiar și fără multe planuri. Oricine poate alerga singur sau în echipă, amator sau profesionist. Dar cu oamenii potriviți fiecare alergare poate deveni o experiență memorabilă.

Chiar la jumătatea lunii februarie mi-a fost propusă o alergare lungă relaxată pe traseul crosului transfrontalier Free Spirit Run Giurgiu-Ruse, un cros care are loc la final de septembrie între cele două oraşe despărţite de Dunăre. Un cros la care am luat şi eu parte anul trecut cu startul din Giurgiu alergând prin vecini către linia de finiș la Ruse.


Trecusem de câteva ori graniţa pe Podul Prieteniei cu maşina şi chiar mi-ar fi plăcut cândva să iau la pas sub lentilă Dunărea şi împrejurimile. Ceva cam greu de realizat la volan, cu maşina. Dar iată că s-au aliniat destul de bine planetele de data asta. Chiar vroiam să fac o alergare mai lungă, de volum, pentru maratonul ce urmează, TransGranCanaria.

Eram patru temerari amatori, aliniați în pași de alergăceală la o nouă anduranță transfrontalieră fără limite, fără numere de concurs sau hidratare. Aveam de adunat kilometri pe distanța maratonului alintați timid un soare voios asortat cu primăvara și de libertatea de circulație în spațiul comunitar european. O alergare doar cu buletinul.


Alergasem alt maraton la începutul lunii la Râșnov. Cu Daniel mai alergasem pe la diverse competiţii, inclusiv crosul de la Ruse. Aleargă surprinzător. Adună lunar în medie lejer 400-500 kilometri. Parte din echipă era Valentin, un ambițios alergăcios cu m-am intersectat în vara anului trecut la câteva alergări asortate cu ture de lac în parcul IOR.

Am plecat grupați matinal. Puțin după ora nouă eram în oraș la Giurgiu pregătindu-ne pentru ultimele detalii. Traseul urban era relativ simplu. Îl alergasem deja la final de septembrie. Părea captivant să trecem granița doar noi, patru alergători, cu bufuri la gât și rucsaci în spate, puși pe fugă ca hoții, atacând noi teritorii prin vecini în pași de fugă.


Primul kilometru l-am marcat cu un popas. Inevitabil gradele timide ne-au scos din peisaj pentru a completa circuitul apei în natură. Am zis să (re)verificăm dacă avem toți documentele de trecere a frontierei. Alexandru, al patrulea alergător, își lăsase în mașină actele. Fiind prima lui escapadă în afara țării l-am iertat și am făcut cale întoarsă după acte.

Nu era grabă. Aveam vreo zece kilometri extra de acoperit până la maraton. Vremea de afară era senină, cu un soare răcoritor și un azur fără nor pe cer. Chiar dacă vineri, cu o zi înainte, părea că se rup norii gri. Prognoza meteo spunea însă altceva. Nu a rămas decât să îi dăm crezare deși ne înarmasem cu mai multe straturi de haine ca necredincioșii.


Alergarea urbană implică unele riscuri. Recomand întotdeauna ca fuga pe șosea să fie făcută cu mașinile venind din față. Astfel pot fi observate. Nu ne putem baza doar pe atenția șoferilor. Aceeași tactică am abordat-o și către vamă, mai ales că aveam multe tiruri depășite pe porțiuni de drum. Ne bucuram în lateral de Dunărea învolburată.

Ajunși în vamă, nu am ratat un selfiee. Fie, două, trei. Eram pe pod. Autovehiculele opresc la barieră pentru a achita taxa de trece a podului. Noi eram scutiți. Eram încă pe teritoriul românesc la capătul podului când am fost întâmpinați de un grănicer de frontieră. Era anunțat de la bariere că venim. Ne-au fost verificate documentele. Eram gata de trecere.


Cum începe podul este prevăzută o alee pietonală delimitată cu separatoare de sens. Pe partea română pare că făcuseră economie. Așa se fac multe economii pe la noi, nu este o surpriză. Abia ne strecuram în șir indian pe un culoar lat de maxim juma de metru. Asfaltul pe șosea era bun, dar nu era loc de pași de fugă alături de autovehicule.

Frățește la jumătatea podului este linia teritorială. Pe fiecare parte stă câte un panou ancorat în structură ce (ne) confirmă partea dintre cele două state. Pe partea bulgară aleea pietonală era mult mai degajată, fiind ceva mai lată. Impresionantă limita de hotar. Un pas înainte ne aducea voioși prin vecini în alergare.



Sub noi vibra podul. Sub partea rutieră trece calea ferată și tocmai ce ne sincronizasem cu un tren de marfă. După pod deja era simplu. Traseul continua pe dreapta către Ruse. Am remarcat aleile reabilitate cu simț de răspundere chiar de la giratoriu aproape de graniță către oraș. În miez de zi am bifat jumătatea traselui în fotografii.

Stabilisem de comun acord alimentarea la un supermarket înainte de întoarcere. Unii dintre noi am completat câteva sute de metri în parcare cât ceilalți stăteau la coadă. După un meniu cu proteine ne-am aventurat în interior pentru cumpărături. Eu unul, sunt fan al sucurilor instant fără zahăr la plic pe care din păcate nu le găsesc pe la noi.


Deseori când ajung la vecini refac proviziile. Nu rămâne decât investiția în litri de apă și eventual gheață. Ies bunătăți răcoritoare. Am pornit spre graniță la pas relaxat. La borna celor treizeci de kilometri făceam selfieee înainte de controlul vamal. Vameșul ne întreba haios dacă nu ne mai ajunge capitala de am pornit să alergăm prin vecini.

Am mai adunat kilometri rămași pe alei în Giurgiu. Am ajuns chiar și la ruinele cetății Giurgiu aproape de zona liberă. Faină experiența. Mulțumesc Daniel pentru compania ultimilor kilometri. Sunt tare curios care va fi următoarea provocare Extreme Runners, cu o doză energizantă de alergăceală mai presus de clasamente și statistici.




Felicitări celor care au participat (și) la Naționale. Noi ne-am bucurat ca amatorii de libertate fără frontiere, fără restricții, fără limite, medalii și linii de finiș. Bravo Daniel, Valentin, dar mai ales Alexandru pentru ambiție și determinare. Orice pas de anduranță poate deveni bucurie alături de alți alergători, primul pas către o experiență unică.