A fost o dată, nu demult un an promițător care avea inevitabil să ne schimbe complet normalitatea. Era un an așteptat cu ambiții, emoții și planuri mărețe. Ne-am încătușat zâmbetele sub măști. Aveam să redescoperim că putem zbura individual, dar împreună peste noi limite, granițe și restricții, deschizând către un nou orizont aripi de libertate.


Aveam planuri personale de fugă locale, dar și peste mări și țări cucerind în pași de alergăceală noi teritorii. După experiența bodyshape scăzusem sub limita râvnită a celor optzeci de kilograme. Prima lună din noul an avea să mă aducă miercurea și sâmbăta în comunități noi de alergare, cu timpi de viteză cuceriți prin antrenamente în ture.

Ziua liberă a micii Uniri de ianuarie mi-a adus o porție de anduranță servită prin locuri istorice, asortată cu tricolorul în pași de fugă. Prima zi de februarie mă alinia voluntar și concurent în echipă mixtă la a zecea ediție de Gerar. Viteza era la orizont, cucerind în ture sub suta de minute a cincea poziție la echipe din șaptezeci și cinci de echipe.


Primele vești despre un nou virus aveau să depășească granițele Asiei, cucerind rapid (și) nordul Italiei. Pe plan local încă ne bucuram de normalitate, în comunități, cu zâmbete și endorfine. Comunitatea locală adidas Runners avea să îmi ofere un nou bilet de fugă către Paris în prima zi de mărțișor. Aveam planificate chiar patru zile în capitala franceză.

Prima zi pe la prânz am preluat numărul de concurs și tricoul pentru competiția de duminică. După o sesiune de yoga am analizat standurile expoziționale, prinzând în fotografii zâmbete și culori. Pașii m-au purtat apoi pe zeci de străduțe cochete, asortate cu fațade arhitecturale. Seara am acceptat invitația la pasta party dedicată comunității.



A doua zi matinal ne-am adunat zeci de alergători veniți din mai multe orașe europene, animați de zâmbete, voie bună, serotonină și endorfine. Cu ceasurile GPS sincronizate am pornit pe trotuare și alei spre curtea fascinantului muzeu Luvru. În plimbare am prins în cadre Parisul. Arcul de Triumf, Turnul Eiffel, Notre Damme și alte monumente.

Comunitatea locală adidas Runners Paris este împărțită în nouă regiuni. Majoritatea evenimentelor au loc simultan în aceste zone. După fuga matinală capitala franceză a fost cucerită de norii cenușii. Ploaia de la amiază prevestea inevitabilul. Zeci și zeci de mii de oameni erau gata de fugă și cursa de mărțișor era anulată cu câteva ore înainte de a începe.



Ghidați însă de Ricardo ne-am bucurat de alergare liberă duminicală. Am pornit spre falezele Senei în pași lejeri. În zare erau mii de alergători. Majoritatea purtau tricourile oficiale, unii aveau și numerele de concurs atașate. Nu conta unde sau cât alergăm. Ne-am bucurat cu zâmbet de aleile cucerite. Mai relaxat, mai rapid, mai voios. Faster Than... Corona.

Am revenit în țară. Jumătatea lunii martie avea să ne (im)pună limite cu prima stare de urgență din democrație. Gata. Eram îndemnați să stăm preventiv acasă. Brusc, socializarea din mediul on-line devenea noua normalitate. Am fost detașat pentru a lucra integral de acasă. Alții au picat în șomaj tehnic sau chiar s-au pierdut locuri de muncă.


Totul era incert. Dar mișcarea individuală nu a fost niciodată restricționată, cel puțin pe timpul zilei pe raza unui kilometru de alei urbane. La începutul lunii aprilie am apelat la fuga de urgență. Am descoperit o nouă comunitate globală. LockDown Ultra. Alergam motivat individual, dar simultan alături de sute de alergători conectați din toată lumea.

Paradoxal pandemia m-a motivat să alerg la începutul lunii mai primul ultramaraton urban de o sută de kilometri pe raza unui kilometru în opt direcții. Nu a fost uşor. Am alergat anduranța unui ultramaraton urban individual pe aleile din capitală. Şi totuşi în acelaşi ritm cu o sută cincizeci de alergători cu dorinţa de a aduce o mică contribuție pentru viitor.


La jumătatea lunii mai starea de urgență a devenit una de alertă. Puteam călători fără bilet de voie, să ne bucurăm de libertate fără motive justificate. Aproape toate competițiile sportive din lume erau rând pe rând amânate pentru anul următor. Am descoperit în pandemie (și) arta urbană desenată în pași de fugă, ghidat de ceas către destinație.

Există multe stiluri de a desena o rută GPS. Depinde de mijloacele de călătorie folosite și de peisajul teritorial din jur. Se pot folosi (și) doar drumuri și poteci marcate, dar este mai dificilă găsirea unui traseu. Este stilul meu de fugă. Varianta facilitează navigarea în timpul călătoriei, iar opera de artă va reflecta fidel planul inițial în pași de alergăceală.


Timid au apărut competiții noi de fugă cu reguli noi de distanțare și socializare. Am alergat către Transfăgărășan pe poteci marcate. Aveam înainte doar urcare, o diferență de nivel de o mie de metri pe traseul de cinci kilometri. Prima fugă oficială post pandemie părea tentantă, în sevraj după anduranța și adrenalina unei noi competiții.

Startul s-a dat individual decalat la câteva secunde. Linia de finiș era deasupra norilor la peste 2200 metri altitudine. Ceața de pe traseu se risipise. Am depășit vreo patru alergători, m-au (și) depășit doi astfel că estimarea locului la start a fost bună. Am savurat experiența. Anduranța a fost cam scurtă, ținută totuși într-o limită de nouăzeci de minute.


În a doua parte a lunii iulie ne-am adunat grupați în echipe pentru o nou episod din Tura de Vis. Zece nebuni voioși au savurat porția de Alergăceală în echipa a cincea, parte din ediția 2020, aia cu pandemia, prinsă în cea mai scurtă noapte din an, de la Apus la Răsărit, o ultra alergăceală spre Sud, Vest, Nord și Est, o fugă către cele patru zări.

Distanţa maratonului a fost cucerită atunci când ultimele urme ale nopții cădeau biruite de lumina noii zile, cedând locul mândrului soare ascuns timid printre nori. Ne-am regrupat la final cu celelalte echipe printre zâmbete mai presus de oboseala acumulată. Câteva cadre au încheiat sesiunea de grup urmând ca fiecare să se retragă spre casă.



Una din cele mai prețioase averi în aceste vremuri incerte este ea, libertatea. Acel privilegiu care nu demult părea un drept ce ni se cuvine. Libertatea de a alege, de a trăi, de a zâmbi, dar mai ales de a călători, de a descoperi noi teritorii fără frontiere. Anul de grație ne-a impus restricții, dar cumva aripile libertății au zburdat din nou prin vecini.

La începutul lunii iulie am alergat din nou la Veliko Târnovo. De data asta, învingător al traseului încins de ultramaraton, chiar ultimul în clasamentul oficial. Da. Este adevărat că primul și ultimul se bucură de toată atenția. Finalul a fost memorabil. Medalia mă aștepta la finiș alături de cei dragi. Mulțumesc pentru pașii de libertate savurați în Balcani.



Am învățat să mă bucur de libertate printre restricții și alerte. În anul de grație 2020 am acceptat un alt UTMB, un Ultra Trail din Moldova Bucovina, adus în calea pașilor pe un teritoriu mioritic, respectând reguli impuse pentru o nouă experiență. Bucovina Ultra Rocks, o ultra alergare montană printre nori cucerind (și) regatul fagilor, Bucovina.

Eram la începutul lunii august prezent acolo, parte din povestea celui mai important concurs de alergare montană ce a supraviețuit pandemiei, cu aproape cinci sute de alergători înscriși la una din cele cinci probe de anduranță dezvăluind legendara regiune bucovineană în limita a douăsprezece ore de joc. De ajuns pentru a fi un învingător.



Apusenii. Prima mea dragoste. Primul pas al unui alergător amator către unul ceva mai experimentat, pasionat de potecile marcate ce încă scot din zona de confort emoții și adrenalină. Acolo am savurat inocența primului maraton, aniversar între seniori și veterani. În vremuri restrictive am revenit să alerg (și) actuala ediție sălbatică din Apuseni.

Am terminat traseul modificat în aproape 150 de minute fără emoții. Da. Am ratat spectacolul, corzile și creasta, grota, acele condimente sălbatice râvnite pentru care străbătusem toată țara. Nu a fost o experiență memorabilă, dar am scăpat fără accidentări. Apoi am pornit la drum vreo treizeci de kilometri. A doua zi alergam pe poteci la Smida.



Făgărașu-i Făgăraș! Era noul îndemn de a zbura la finalul verii printre nori, acolo unde cerul sărută pământul în Carpați. Alergasem prin Făgăraș la 2x2 și doream o revanșă chiar dacă alergam noi teritorii. Am ales traseul Brătila, cu șase vârfuri de cucerit pe distanța a cincizeci de kilometri dusă pe creste la peste două mii de metri altitudine.

Am experimentat o porție ultra din scena Făgăraș Rocks alături de oameni frumoși, curajoși și încrezători, cu cadre imortalizate și zâmbete la înălțime. A fost o luptă dură cu vântul nervos pe creste, cu setea dusă în kilometri la înălțime. Cu informații prea vagi și cu așteptări prea mari. Nu eram pregătit pentru această anduranță. Aș mai reveni. În alte condiții.



Fără alte curse sigure locale la orizont am luat în calcul libertatea de circulație încă disponibilă prin vecini. În luna septembrie eram gata de alergare și socializare prin antrenamentele locale ale programului Educație prin Mișcare. Am prins prima alergare competitivă de acasă în ture numită Run IOR. Apoi la începutul lunii octombrie a doua.

Măsurile impuse de pandemie au redus activitățile de grup. A treia cursă în ture a fost anulată, iar destinația finală s-a transformat într-o cursă virtuală întinsă pe mai multe zile după disponibilități. Am alergat în schimb competițional prin vecini pentru prima oară semimaratonul de la Sofia alături de comunitatea locală adidas Runners Sofia.



Prima vizită în capitala bulgară ne-a purtat pe alei centrale într-o tură urbană de semi. Dimineața învăluită în ceață a început cu o încălzire alături de comunitatea locală adidas Runners. La start soarele cucerise ceața. Gata de răsfăț într-a unsprezecea zi de octombrie. Gabriela era pentru prima oară în afara țării și alerga. Primul ei semimaraton.

L-a terminat fără emoții respectând lejer limita impusă de trei ore. Marco și-a adjudecat cel mai bun timp pe semi, lejer sub nouăzeci de minute. Felicitări pentru rezultate. După doar două săptămâni am revenit la Varna. Am petrecut în fugă de data asta cu ceva diferență de nivel tot prin vecinii bulgari, alergând anduranța vârfului Kulata.



Luna noiembrie era promisă cu încă două vizite prin vecini. Din păcate Bulgaria a intrat pe lista galbenă a țărilor cu risc, iar fiecare revenire în România aducea o izolare impusă de două săptămâni. Am acceptat alergările locale organizate seara de adidas Runners sau matinal de NRC cu gândul la ultima anduranță promisă (și) încă valabilă.

Fiecare primă zi de decembrie aniversară a alergărilor de anduranță m-a prins în ultimii patru ani în ture prin capitală. O experiență ultra devenise punct de reper mai departe către vest. Una din destinațiile personale era (și) competiția organizată pe dealuri și coline la Cluj sărbătorind ziua națională în pași de fugă, fie chiar și în două ture.



Am ratat după câțiva kilometri ruta cea bună. La coadă în statistici am alergat cea mai mare distanță. Am adunat în pași de fugă șaizeci de kilometri la înălțime, prin livezi, prin codrii ruginii alintați de zăpada înghețată (și) fără a primi medalia de finiș. Încă o așteptăm unii. Mulțumim pentru anduranța ultra organizată responsabil și pentru rezultate.

Din vară până în iarnă am adunat sute de kilometri în compertițiile individuale smart virtuale premiate cu medalii reale. Am cucerit în pași de fugă o medalie de o sută, dar (și) trei medalii de zece. Chiar și cea aniversară de la Cluj. Ultimele alergări individuale din decembrie au contat pentru Provocarea Spiridușilor premiată cu ultima medalie personalizată.


A doua parte a lunii decembrie a adus în cale mai multă odihnă și doar câțiva pași timizi de fugă fără alte competiții la orizont. O ocazie tocmai bună de a petrece în familie Crăciunul, de a desface cadouri, dar și de a profita de o nouă călătorie, de a savura noaptea dintre ani în vacanță departe de limitele nocturne urbane din capitală.

Am învățat să apreciez libertatea și fiecare plimbare în familie pe alei în parcuri sau drumeții prin vecini. La începutul anului Luiza și-a dorit să mă aibă mai mult aproape. Cumva pandemia i-a îndeplinit dorința. Școala și jobul sunt (de) acasă și se pare că ăsta va fi viitorul. Un sistem hibrid cu telemuncă și (încă) ceva distanțare socială impusă.



Finalul de an a adus relaxare în familie. Trag linie peste anul scurs și am destule povești în palmares. Unele destinații au fost amânate pentru noul an. Altele noi fac poftă de ducă printre nori. Medaliile personalizate au adus noi experiențe alături de prieteni și mii de kilometri alergați în statistici. Fie să fim sănătoși, bucuroși de libertate.