Anduranța este deseori linia subțire între plăcerea alergării și limitele depășite. Poate că definiția unui ultra este destul de clară, dar abordarea unei astfel de aventuri nu este chiar ruptă din cărţi. O dată cu linia de finiș a maratonului, fie el de şosea sau montan, la un moment apare curiozitatea unei noi experiențe, aceea de a termina primul ultra.
Prin definiţie un
ultramaraton reprezintă orice fugă mai lungă decât cea tradițională de maraton, oficial omologată cu lungimea de 42
,195 km. Dacă la traseele de şosea totul e destul de clar, la cele montane intră direct în ecuaţie și diferenţa de nivel. Iar experienţa anterioară poate fi decisivă pentru finalizarea facilă a unei asemenea provocări.
În mod ironic cele mai dificile trasee sunt și cele mai spectaculoase. Urcările pot părea interminabile. O înclinaţie de multe grade poate fi demoralizantă. Majoritatea merg pe poteci în urcare conservând energia. Și porțiunile de coborâre supun corpul la efort suplimentar. Musculatura tinde să devină mai rigidă pentru a împiedica accelerarea.
Alergasem în primăvară la
Târnovo Ultra, un pui de
ultra montan prin Balcani de 45 de kilometri pe potecile din zona
Veliko Târnovo. Îl recomand. Traseul propus este spectaculos atât pentru alergare cât și pentru pedale la mountain-bike. Plecarea şi sosirea au avut loc în cetatea
Tsarevets, una din cele mai impresionante fortăreţe vizitate vreodată.
În acelaşi weekend, la jumătatea lunii iulie, majoritatea celor experimentaţi participau la
Marathon 7500, una din provocările de anduranţă în echipă din munţii
Carpaţi. Eu am ales ca primul ultra să fie alergat la vecinii bulgari în cadrul competiției de alergare
Tryavna Ultra. Alergasem deja cu un an înainte traseul scurt. Bonus şi cursa populară.
Experimentasem o mică parte din alergare. Știam că organizarea evenimentului era foarte bună mai ales în punctele strategice de hidratare. Acolo am alergat primul semi extra. Am revenit pentru a bifa montan și traseul unui ultra. Variantele erau clare. 23K, 76K, 141K sunt cele trei opțiuni de fugă competiționale. La care adaugăm (și) cursa populară urbană.
Alergasem deja distanța scurtă. Următorul traseu disponibil la
Tryavna Ultra era cel de 76 kilometri cu o diferenţă de nivel de aproape 2800 de metri ce trebuiau parcurși în limita a 16 ore. Pe hârtie planul părea stabilit. Urma apoi confruntarea cu realitatea. Teoria era simplă. Alimentația, hidratarea, echipamentul. Fiecare decizie avea să mă coste.
Galeria foto este disponibilă și
aici.
Am plecat de la malul mării cu o zi înainte către vecinii bulgari. Era un drum lung, mai întâi pe coasta mării Negre și apoi către
vest spre centrul
Bulgariei. După câteva ceasuri trecute de amiază ne-am cazat la o casă de vacanță cu piscină, curte interioară și loc de joacă. Eram cam departe de zona centrală, dar era târziu să găsim o altă soluție convenabilă.
Nu conta, oricum aveam mașina la dispoziție. Am preluat kiturile. Startul era matinal, cu tradiție la ora șase imediat după ce soarele răsare voios pentru a lumina noua zi. Suporterii mei dragi erau somnoroși alături de mine. Tricolorul era la înălțime gata de atac. Era răcoare. Primii kilometri s-au scurs rapid printre zâmbete și cadre de selfie.
După partea comună alergată anul trecut la semi începe urcarea. Competiția a picat după o săptămână epuizant-stresantă la lucru şi alte activităţi locale, cu lipsă de antrenament pe ultimele două săptămâni. Au fost câteva alergări urbane uşoare, dar nici starea de sănătate nu a fost tocmai optimă, cu ore timide de somn investite în ultimele zile.
Traseul a fost spectaculos, dar nu prea am estimat corect distanțele dintre punctele de alimentare și hidratare. Unele urcări m-au secat de energie, iar ospățul înfulecat haotic m-a premiat cu deranjări la stomac, cu ameţeli și ceva bătături mai mult sau mai puţin apăsătoare. Parcurgerea primilor cincizeci de kilometri au fost pe o vreme relativ bună.
Vremea pe munte este însă schimbătoare și oricând o poate lua razna devenind o luptă pentru supravieţuire. Alergând prin oraş sau prin locaţii cunoscute mai mult sau mai puţin urbane, setea nu pare o problemă. Fără foiță de ploaie am prins două sesiuni de ploaie. Prima a fost mai timidă, de doar juma de oră, chiar lângă un punct de alimentare.
A doua sesiune de ploaie avea să fie insistentă, servită în calea paşilor pe ultimii zece kilometri. Telefonul era deja înecat, iar eu echipat destul de sumar. Singur, direct în furtună, printre fulgere şi trăznete. Mă adăpostisem pe moment, dar eram deja ud. Am pornit mai departe pentru a evita
hipotermia. Am fost inspirat să adaug pe ceasul de alergare harta traseului pentru asistență.
Dacă ratam cumva marcajele? Pățisem asta în aprilie la
maratonul alb din
Brașov. Pe ultima porțiune voluntarii strânseseră marcajele. Noi, ultimii ne-am rătăcit o oră pe potecile de lângă
Tâmpa. Aşa că învăţasem din greşeli şi am anticipat să evit altă rătăcire. Cu vremea plângăcioasă şi o lipsă de concentrare trecusem peste o cale ferată.
Marcajele au dispărut. Nu trebuia să trec dincolo şi ieşisem de pe traseu. Fără telefon, fără alergători în apropriere, doar pustietate cât vezi cu ochii. M-am uitat pe ceas și eram deviat de la calea marcată. Harta de pe ceas m-a readus către marcaje. Era târziu. Nu luasem la mine frontala, iar telefonul cedase neputincios ultima suflare.
Ploaia torenţială cădea nestingherită. În cale aveam şiroaie de apă, pietriș şi noroi. Am pornit sprinten urmând potecile prin noroi. Eram deja ud la picioare. Alimentat de o dorinţă nemărginită de a termina această cursă nebună înainte de asfinţit. Nu prea aveam opțiuni, fără lumină, fără telefon, fără resurse, fără alți colegi de suferință.
Deși nu eram ultimul. Probabil că alții s-au adăpostit pe undeva până se ducea urgia. Profitam de reflexia bălților în zonele acoperite sprijinit pe
beţele de
trekking atunci când vizibilitatea începea să scadă, lăsându-se învinsă întunericului. Era trecut de asfințit deja când alergam ultimii doi kilometri prin oraș către linia de finiș. Încă în timpul regulamentar.
Au trecut câteva zile și încă mă bucur că am avut curajul să termin un ultra. Este o provocare câștigătoare dacă limitele sunt gata să fie depășite, nu doar fizic ci şi mental, căutând resurse acolo unde nu mai e nimic la orizont şi apare mirajul opţiunii de a renunţa. Nu am renunțat. Fiecare experienţă anterioară a contat. Iar medalia confirmă reușita.
Am trecut finișul în lacrimi de bucurie. Cu endorfine eliberate. Am alergat primul ultramaraton, direct montan cu bune și rele și l-am finalizat sub timpul limită de 16 ore. În statistici au fost afișate 15h
21'40", al 157
-lea finalist al solicitantului traseu de trail cucerit în stropii reci. Ţinta era să mă bucur de experiență relaxat şi să termin cu bine provocarea.
Mulţumesc
Nikolay, voluntarilor energici şi organizatorilor pentru experienţa primului
ultra. Un apel din vecini m-a reunit cu
suporterii mei dragi la ceas nocturn. Au urmat ore de odihnă, impresii la cald și febră musculară. Acum nu aș mai alerga niciodată un ultra, este un efort imens. Dar cine știe cum și când va fi următoarea ultra experiență?
...alergat cu Kalenji KipRun Trail XT6 Blue-Neon
...monitorizat prin GPS cu TomTom Spark 3
...susţinut în alergare de Bio-Tech şi Silvian Nectar
Citeşte și articolul...