Rodnei SkyRace ...pași printre nori în Maramureș

Una din destinațiile ce urmau a fi cucerite printre nori în acest an este Maramureșul. Aici, chiar la mijlocul verii, pe potecile unui teritoriu de poveste se conturează invitația de fugă la înălțime. Rodnei SkyRace, povestea RupiCapra este rescrisă an de an pe creste. Aventura pornește cu pași mărunți spre cer și revine în zbor către civilizație.


Provocarea pe aceste meleaguri ne aduce în tărâmul rododendronilor și a caprelor negre, acolo unde traseele neamenajate şi neprotejate urmează drumurile publice şi forestiere, iar potecile marcate pentru drumeție sunt asortate deseori cu zone sălbatice. Oarecum izolat de marile orașe și drumul până acolo avea să devină o aventură.

Majoritatea au plecat la drum de vineri dimineață. Alții erau veniți dinainte pentru o săptămână de vacanță. Așa că trebuia să mă orientez. Cazarea era plasată cumva pe plan secund. Puteam campa în ambele nopți. Am ales ca punct intermediar Clujul. De acolo pornea spre Borșa un alergător ce alerga același traseu cu mine și avea un loc de transfer.

În plină zi convenabile pentru mine erau cursele BlaBlaCar ce duceau spre locația festivalului Electric Castle. Acolo puteam campa. Era un punct ideal de transfer în calea către Borșa dinspre Cluj. Drumul până aproape de locație a fost destul de liber. Eram ghidați departe de agitația blocajelor din trafic urmând căi paralele urbane.


Aproape de ieșirea din Cluj am nimerit la Răscruci pe singura cale spre măcel. Intrarea spre festival se făcea prin câmp printre știuleți de porumb, pe alei prăfuite slab pietruite. Era atâta lume și sute de mașini parcate piperat direct pe câmp. Accesul la zgomotecă era prin turnicheți ca la metrou. Neinteresant. Nu de asta eram acolo.

Accesul prin sat la Bonțida se făcea doar cu autobuze din Cluj. Era plin de lume. Mii de oameni petreceau în furnicarul din festival. Ajuns pe-nserat, am luat-o la pas, către exterior. Trebuia să estimez corect distanța de parcurs, dis de dimineață, când eram preluat către Borșa. Un mic răsfăț de mișcare nocturnă asortat cu o ciocolată de casă dinaintea cursei.

Am ajuns la ieșirea cu drumul național. Era aproape miez de noapte când am stabilit punctul de campare, era chiar pe un loc de camping, ocupat ca parcare auto. Nu se anunța ploaie, deși zona e vestită pentru dansul în noroi. Preventiv m-am adăpostit sub o construcție metalică deschisă, dar cu acoperiș, așa pentru a evita situații diverse și neprevăzute.

Cinci ore erau de somn. Am plasat cortul pe baza betonată a construcției și am servit somnul. Dimineața răcoroasă m-a prins sprinten și în ritm vioi. Am strâns cortul și am pornit doi kilometri până la destinația intermediară. Am fost preluat în timpul indicat. Drumul spre Borșa era spectaculos, cu curbe strânse, văi înverzite și creste impunătoare.



Am ajuns în timp la start pentru a prelua kitul. Am primit un pachet de suplimente utile pentru traseele de anduranță ce vor urma. Mulțumim Pro Nutrition. Pentru bluzonul de câștigător al cursei trebuia doar să mă încadrez în cei doi timpi limită, pentru ca apoi, doar să mă bucur de traseu, de o nouă experiență dusă în pași de alergăceală.

Startul răsuna de zâmbet și emoții. Am pornit repejor pentru a savura potecile marcate pe Traseul Puzdrelor, către vârfuri și creste din Parcul Național Munții Rodnei. Urcarea se accentua. Nu era timp de pauze, fie ele chiar și foto. Primii kilometri erau puși sub presiunea unui timp limită la înălțime asortat și cu un soare voios, prea mult soare.

După aproape un kilometru, hai fie, poate doi, de poteci asfaltate, pornim sus, spre cer. Limitele de timp impuse aveau rostul lor. Dacă nu se respecta urcarea în timpii limită până la kilometrul opt, cu siguranță, mai departe era mult mai dificil. Am ajuns destul de bine. Cu pauze tot aveam mai bine de un sfert de oră rezervă la timpii intermediari eliminatorii.

Nu luasem la bord ceva solid dimineață. La punctul de alimentare aveau printre altele, pâine unsă cu ceapă roșie, tăiată bucățele. Asortate cu măsline, urdă și caș. Am înfulecat câteva din ele. O afinată și o caisată au mers ca unse împreună cu bunătățile savurate. Am umplut flaskurile, m-am hidratat. Am pornit mai departe urmând marcajele.



Spectacolul naturii ne alinta privirea. Flori colorate, asortate cu verdele crud al brazilor şi nunaţele de gri ale rocilor golaşe, ne erau în cale, la fiecare pas. Deseori investesc timp pentru o pauză, gata să prind sub lentilă culori, nuanţe, lăsând doar urma paşilor. Nu era grabă pentru un loc mai în faţă în statistici. Podiumul era ocupat.

Aveam limita de juma de litru impusă. Am mers ca și data trecută pe combinația 5-3-2 în trei flaskuri. Cel de juma de litru l-am avut ca rezervă. Nu l-am folosit. Am jonglat cu celelalte două, cel de 300 și cel de 200, ba cu apă rece, ba cu izo. După jumătate de kilometru începea urcarea spre cer încet dar sigur. Norii deja erau la orizont.

Potecile abrupte ne-au dus prin desiș spre zone golașe, aproape de vârful Puzdra Mare. De data asta, nu luasem cu mine pe traseu bețele de trekking. Era oarecum nevoie de ele, mai ales în partea a doua, unde urcarea a fost abruptă. M-am adaptat cu o cracă de la fața locului, cărată mai sus, aproape de vârf printre jnepeniș și arbori pitici.

Norii grei învăluiseră deja crestele. Ploaia promisă timid era inevitabilă. Stropii reci, ne-au dat startul la echipare. Aveam impusă obligatoriu, foița de ploaie și vânt. A fost utilă. Ritmul pe coborâri a fost mai sprinten. Lentila era la adăpost. Prin stropii reci savuram cu bucurie în zbor experiența în paşii repezi, alintat de peisajul cuprins de ceața deasă.


Papucii de fugă alergați KipRun XT7, s-au comportat și de data asta impecabil. Chiar dacă păşeam pe roci ude sau pe alocuri uscate, am avut aderență și suport pe diferite suprafețe. Iar potecile au fost variate, pe cărări pietruite, prin iarba udă asortată deseori cu noroaie și nori gri în decor. Ceaţa creiona pe alocuri formele crestelor în zare.

Am menținut energia folosind geluri Sis. Am adăugat tablete cu dextroză, Isostar. Nu am refuzat nici izotonicul oferit la punctele de hidratare. Deseori folosesc pliculețe de zahăr pe traseu, pentru un boost instant de energie. La punctele de hidratare m-am bucurat de fructe confiate. Nu ratam nici ceva sărat pentru a echilibra balanța nutritivă.

Ultima parte din traseu avea să ne poarte pe cărări abrupte la vale. În fața ochilor aveam la orizont un peisaj de poveste. Verdele brazilor era creionat în contrast cu nuanțele de gri ale stâncilor. Ploaia se potolise. O mică pauză de fotografii era binevenită pentru a imortaliza momentul, pentru a duce povestea mai departe. Coboram dintre nori.

După juma de kilometru alergat pe poteci abrupte și întortocheate, cobor sprinten dar atent și ajung la punctul culminant, cea mai mare cascadă din România, Cascada Cailor. Zona era parte din traseul familiei. Reveneam în civilizaţie. O mare de oameni erau gata pentru a cuceri amintiri în cadre perfecte. Mulțumesc pentru urale și merg mai departe.



Ultima parte din traseu ne purta la vale pe partia de ski, o potecă abruptă ce punea presiune maximă pe genunchi. Am coborât sprinten porțiuni mari în zig-zag. Așa am limitat accidentarea și nici nu am resimțit genunchii. Am savurat ultimele momente sprintene către linia de finiș aplaudat de turiștii aflați deasupra noastră în locurile telescaunului.

Limita de șase ore estimată la start, a fost respectată, deși am investit cel puțin o oră sau mai mult sutelor de cadre imortalizate printre nori. Dar, e bine, deși norii s-au scuturat. Am vrut să testez jumătate din anduranța pe înălțime de alergat în luna august, la ultra 2x2 SkyRace, un volum de experiență pentru a termina cu bine acea provocare.

La final am savurat hidratarea inspirată, asortată cu felii de pepene. Am primit hanoracul personalizat, premiul pentru paşii lungi de anduranţă. După porția de gulaș savurată, am pornit spre zona turistică, să prind un magnet de frigider, personalizat cu locația cucerită. Am prins şi o urcare către platou folosind telescaunul de la bază. Ca turiștii.

Pusă la zid în statistici această anduranță este încheiată în 5h^44' pentru 25.5^K și vreo 2100+ diferența de nivel. Traseul pare asemănător cu cel din munții Pirin, din Bulgaria. Pare mai spectaculos față de Retezat, atingând mai multe culmi pe creste. A fost o experiență frumoasă. Chiar dacă este departe de capitală zona merită explorată.


Mulțumim organizatorilor, voluntarilor și celor implicați în această competiţie, pentru punctele de alimentare, pentru kit, voluntari, pentru zona start-finish, căldurosul hanorac, oferit alături de medalie și alte bunătăți. Fotografii de pe traseu au cam lipsit sau poate pentru că nu m-am sincronizat eu neapărat cu lentila lor, de data asta.

Seara, ne-am bucurat de muzică, dans şi licori locale, împărţite cu spor. Uneori drumul cel mai scurt nu ne aduce mai devreme la destinaţie. Opțiuni de transfer spre Cluj sau spre Moldova aveam prea târziu, abia în a doua parte a zilei. Dimineaţa de duminică era umedă, se anunţau ploi. Matinal am strâns cortul şi am pornit la drum. Decizia a fost inspirată.

Am prins singurul maxi taxi din staţiune spre oraș pentru vreo zece kilometri. Apoi, cursa matinală de microbuz Borșa - Baia Mare, la adăpost de ploi locale. Am reușit să sincronizez întoarcerea prin trei curse BlaBlaCar. Una pe ruta Baia Mare - Cluj, alta pentru Cluj - Râmnicu Vâlcea, apoi alta către București. Am prins chiar şi ultimul metrou de la Unirii spre Dristor.


Incredibil. Am prins şi ore bune de somn după sutele de kilometri traversate ca pasager în cinci schimburi pe drumurile întortocheate ale patriei. Am lăsat tărâmul de poveste de pe creste, cu natura în culorile ei fascinante. Doar până data viitoare când voi reveni la înălţime, cucerind noi teritorii voios în pași relaxați de alergăceală.