Inevitabil orice alergător va adăuga în palmares și o competiţie neterminată. A fost și rândul meu. Asemeni unui pahar umplut pe jumătate. Dacă privesc partea plină a paharului, m-am bucurat de prima din cele două ture ale maratonului pe un traseu foarte bine marcat cu poteci ascunse, în ton cu aniversarea celui de-al doilea majorat.


Anul trecut am cedat. Am acceptat eşecul pentru revanșa de a reveni. Nu am vrut să las organizatorii să mă aştepte. Am zis stop pentru a evita o accidentare mai serioasă, după primul ultra alergat în Balcani. Am păstrat dorința libertății pentru o nouă încercare de a mă bucura de aceste poteci, de a cuceri acest teritoriu în alergare.

Privind partea goală a paharului, am cedat şi m-am retras dintr-o cursă, resimţind chiar după câtiva kilometri o accidentare. Puteam continua, puteam merge la pas, dar poteca din pădurea sălbatică marca și mai mult durerea, poate nu una fizică, ci una de moment. Se merită depăşită o limită de siguranță doar pentru a trece linia de finiş?


La a 36^-a aniversare, la fix un an de la experiența primului maraton în Apuseni, pe poteci sălbatice naționale, am fost invitat de Pasul Verde la a doua ediţie Ludogorie Marathon. Locaţia? Aproape de Razgrad, undeva la 135 kilometri de la Bucureşti. Vreo două ore cu maşina sau vreo șase pentru pedale. Startul? Matinal, la șapte.

Am revenit la a treia ediție cu Carmina și pe Mihaela. Ambele cucuiete au acceptat provocarea de a alerga și ele aceste poteci vecine. Ba chiar mi-au pregătit și o mică colorată surpriză aniversară în avans. Seara dinaintea alergării a fost un pic plimbată, un pic agitată, dar mai mult răsfăţată cazați pe un deal. Mulțumesc frumos fetelor.


Dimineaţa era însorită. Eram aliniaţi voios la start, prieteni vechi şi noi. Toate traseele includeau drumuri de pământ şi poteci prin păduri, puţin asfalt, cu multe dealuri. Punctele de alimentare erau stategic amplasate pe traseu la aproximativ șapte kilometri. Pentru fanii miliardelor de stele exista posibilitatea campării chiar la zona de start.

Aveam să (re)descopăr în pași de alergare Ludogorie, un tărâm vecin, regiunea codrilor săbatici sau regiunea pădurii nebune (din bulgarul: lud - nebun, sălbatic şi gora - pădure). Aveam în calea paşilor un teritoriu de pe vremea tracilor, pe poteci prin păduri, pe dealuri, întors în timp la vremuri de legendă, bucurându-mă de libertate.



Primii au plecat cei pe bicicletă. Era răcoare la start. Apoi, după jumătate de oră am pornit și noi, cei de la semi. Traseul era familiar. Alergasem prima parte și data trecută. Primii kilometri erau întortocheați, dar foarte bine marcați. Apoi, văi largi, împădurite, creșteau pofta de fugă, alintați ușor de razele unui soare timid, ascuns mai mult între nori.

Am plecat destul de tare, răzbunând pașii de anul trecut, ajutat de aerul răcoros, matinal. A doua parte a traseului urma mai întâi niște drumuri pe deal, lângă lanuri de porumb și floarea soarelui aurie. Partea spectaculoasă era aproape de final, urmau coborâri abrupte cu trepte scluptate în noroi și mici porțiuni în corzi, cu frânghii de susținere.



Aici păreau încetiniți majoritatea de pe biciclete. Ocazie bună de a prinde avans. Am savurat fiecare kilometru, fiecare potecă, fiecare pas alergat, pentru fiecare pas chinuit de anul trecut. Am avut parte un traseu alergabil, foarte bine marcat, cu fotografi plasați strategic și alergăcioși cu chef de fugă, voluntari şi susţinători voioși și sprinteni.

Am învățat că limitele sunt relative. De fapt eșecul de anul trecut mi-a dat tăria de a termina provocări mult mai grele, precum maratonul Piatra Craiului alergat pe ploaie torențială și ninsori, acolo unde sute de participanți au fost descalificați sau au renunțat datorită condițiilor meteo. Mi-am luat revanșa prin vecini după unicul DNF aniversar.



La final ne-am bucurat de zâmbete chiar dacă vremea părea mofturoasă. Personal mi-am propus un 2h^20' de fugă sprintenă, finalizat doar pentru statistici în 2h^06', de data asta la finiş pe poziția a noua la Open în clasament, fiind chiar primul român ajuns sprinten la finiş. Am avut motivaţia de a savura din partea plină a paharului depășind limite.

Karma? Uneori nu este ziua cea bună, apar accidentări sau pur şi simplu se pierde ce e mai important. Motivaţia. Şi atunci rămâne dorinţa de a reveni, de a alerga din nou acolo unde altcineva a fost mai bun. Cu oportunitatea de a savura fiecare pas cu bucurie. Devine mai prețioasă acea linie de finiş, acea medalie care de data asta a fost cucerită pe merit.



Data viitoare hai şi tu. Aleargă prin vecini noi teritorii, descoperă aventura, bucură-te de libertate. Fie că vei alerga sau vei condimenta aventura la duatlon, ne vom revedea cu veselie și bună dispoziție la start! Mulțumesc Ivan şi echipei pentru invitație și pentru bunătățile tradițonale. Mulțumesc pentru transfer și cadouri fetelor. Sunteți magice.