Una din țintele personale ale acestui an, de a cuceri noi teritorii în pași de alergăceală, este cu siguranță masivul Ceahlău. La finalul lunii iunie, se adună în acest colț de lume, oameni frumoși, pasionați de munte, care pornesc din toate colțurile țării către cer, pe cărări abrupte, purtate deasupra norilor.

Cea care a pus prima piatră de temelie în calea mea spre Toaca este Nicoleta, devotată voluntară și alergăcioasă la evenimentul festival... numit sugestiv... Bate Toaca. Felicitări... mulțumesc pentru recomandare.


Alegerea unei astfel de provocări nu constă doar în parcurgerea traseului, ci și de a pune în balanță investiția unui timp suplimentar... căci aceste meleaguri sunt destuuul de îndepărtate.

Anul acesta, s-au aliniat câteva planete și am luat parte, grație Anei, la o nouă filă de poveste deasupra norilor, o porție de anduranță în premieră pe teritoriul moldovenesc din Ceahlău... chiar dacă majoritatea celor din jurul meu au împărțit potecile între evenimentele Carpathia Trails și Predeal Forest Run.


Colț la mare sau rezident de capitală, mai întâi, trebuie să îți planifici inteligent drumul până acolo. De la mare, via autostrada Soarelui, poți evita capitala și cea mai aglomerată alternativă pe valea Prahovei, pornind spre Buzău de la jumătatea căii de viteză.

Din capitală... atunci când reușești să ieși din furnicar, opțiunile sunt diverse... după preferințe. Noi am ales vineri seara, să străbatem Carpații pe la Cheia, să evităm Brașovul.

E a patra oară când tranzitez anul acesta, patria Ciucaș X3, unde vom reveni la începutul toamnei, pentru o nouă porție de voluntariat, a patra consecutivă... să (re)scriem tradiție.


Astfel că... am străbătut estul Transilvaniei, rând pe rând, prin orășele cochete. Ultima dată când am parcurs parțial căile de acces similare spre nord, a fost acum doi ani, la Șugaș Race, o cursă cu natura, într-un cadru ruginiu, la începutul lunii octombrie. Recomand traseul... dar mai ales gulașul!

Am avut parte spre final, după vreo șase ore de învârtit covrigul, de o porțiune offroad în miez de noapte, trecând Carpații spre Moldova. Iepurilă, doi arici și un pui de vulpe, roșcovan, au fost companioni în calea mea.

Era matinal aproape ora două, când am tras obloanele în campingul Leon, gata gata, să pregătim cazarea la milioane de stele. Iar vremea era bună, cerul era clar... oferind spectacolul nopții în calea ochilor. În zare, se zăreau umbre ale falnicilor brazi, străjerii poienii.


Evenimentul... organizat la finalul lunii iunie, localizat pe plai moldovenesc, în Durău, reprezintă o competiție cu un puternic caracter montan. Traseele sunt preponderent marcate cu marcaj turistic în proporție de 90%, astfel că... deseori îți puteau testa și capacitatea de orientare.

Startul ne-a adunat la ora nouă, într-o frumoasă dimineață însorită, acompaniată de un cer azur și câtiva nori albi pufoși. Prognoza era bună... dar, muntele e munte, vremea e întotdeauna imprevizibilă. Ultima experiență, de acu' două săptămâni, din Retezat, deasupra norilor, a fost cu furtuni și grindină.

De la start, ruta pașilor începe în urcare. Trecem în vreo doi kilometri de asfalt și continuăm pe un drum forestier. Apoi... uuuurcare. Unul din punctele de relaxare de pe traseu, după un urcuș susținut, este zgomotoasa cascadă Duruitoarea... ce ne aștepta cu aplauze să ne răcorească anduranța.


Partea de urcare spre cabana Dochia mi-a amintit de ce fugeam doar maratonul la Ciucaș X3... să scap de urcarea pe traseul de semi. Dar... anul ăsta nu mai am scăpare... orice traseu similar... să vină la mine.

Trei ore era limita până acolo... erau doar zece kilometri... dar cu diferența de nivel de peste o mie de metri... de urcat, cu genunchii în abdomen, bune porțiuni de poteci întortocheate.


Toată experiența pe plaiul moldovenesc, era transpusă în două probe principale... una verticală de 18-20^{K₁₃₀₀₊} și una ceva mai luuungă, de aproximativ 32-34^{K₂₆₀₀₊}, atingând norii pe vârful Toaca. Pentru cei mai cumpătați, o variantă era cursa familiei, pe distanța de 8-10^{K₅₀₀₊} ce completa experiența începătorilor.

Chiar dacă urmam marcajele traseelor montane, în zonele cheie de direcționare, traseul a fost completat cu bandă de plastic, indicatoare din carton, spray colorat... sau alte marcaje.


O atenție sporită e întotdeauna necesară pe porțiunile scurte, neamenajate și neprotejate, la intersecții cu drumuri publice și forestiere, pante cu înclinare mare sau alte zone accidentate. Dar... nu eram la primul meu rodeo... pe căi montane.

Începând cu acest eveniment, durata anduranței mele pe poteci montane a fost extinsă printr-un upgrade spre douăsprezece ore de autonomie. Astfel că... traseul a fost încărcat pe noul ceas VicoActive HR, prins la un preț mega avantajos... chiar de aici, din Neamț. Hmmm... ce coincidență.


Rezultatul? După aproape opt ore de tracking, cu harta activă, tot mai aveam aproape un sfert de baterie... deci investiția merită... mai ales că permite și încărcarea bateriei din surse externe, fără a întrerupe monitorizarea activității.

Segmente din traseu evident... treceau prin localități, pajiști, zone împădurite și poieni deschise, zone de gol alpin pe creste, culoare, văi, grohotișuri, jnepenișuri, după potecile marcate nu neapărat foarte umblate.


Puțin peste două ore trecuseră când am ajuns sus, la cabană. Pe traseu... am tot fost notați de voluntari plasați strategic... în punctele de control. Însă... la cabană... ospățul.

Slana cu ceapă roșie, brânza de burduf, caș(caval)ul, înghesuite între două felii pufoase de pâine pe vatră, au fost festin. Dar... nici bucățile de halva, semințe, nuci, fructe confiate, sau alte mici bunătățuri, nu au fost iertate.


Hidratarea a fost asigurată cu apă rece de izvor, sau ceai izotonic Sponser, foarte bine tolerat de organism... păstrat deseori pentru mai târziu pe traseu... la nevoie. Recomand!

Apoi... să continuăm. După câteva sute de metri urmează coborârea abruptă, preț de o mie de metri altitudine, spre Izvorul Muntelui.


Erau deja patru ore când am ajuns la punctul de control. A fost singura locație de pe traseu unde am prins... pepene. Nu știu cum să descriu... dar, de fiecare dată când prind pepene pe traseu... e hidratare la superlativ. Deliciu. Numa' că... urma urcarea din nou.

Aveam de urcat de data asta, numa' opt kilometri și tot așa... mia de metri către cer. Sus pe cai și du-te. Am admirat sub lentilă, florile colorate și am savurat apa ce se scurgea zgomotos din munte.

Am revenit la cabana Dochia... apoi, după câteva minute de realimentare și hidratare, urmau la un kilometru, în zare... treptele spre cer. Ajuns la baza scărilor, m-am bucurat de câteva cadre și am lăsat bețele la baza scării. Erau cică 537 de trepte. Un fleac.


De fapt... recunosc, admirând peisajul... le-am urcat repede... nu le-am simțit. Nici la coborâre... nu au fost un obstacol pe traseu. Dar... m-am suit sus... în vârf... pentru a-l cuceri.

Vremea... era superbă... chiar recomandată pentru o astfel de porție de anduranță... nici prea cald, nici prea frig, deseori un nor și un soare ce ne răsfăța. O plăcere să te tot sui pe munte, drumeț sau alergăcios, picioarele să te țină.


Am alergat tricolorul la înălțime, sub culorile eco Roșia Montană... o competiție pe care plănuiesc să o prind in pașii mei sprinteni anul viitor, în vară, alături de oameni faini, bucuroși de fugă pe munte. Ne vedem acolo. Hai și tu!

Daaa... am avut un traseu cu urcări susținute și coborâri sprintene, cu voluntari voioși și organizare foarte bună, cu scăăări spre cer și cu bunătăți pe traseu și la final. Au fost (și) acorduri rock la final și o atmosferă relaxantă, cu voioșie, dar mai ales, zeci de povești, cu grai preponderent accentuat moldovenesc.


Medalia... completează experiența cu un design interesant, ce pune în prim plan scările... noutatea acestei ediții, cale verticală spre cer cu vreo mie de trepte, jumătate spre vârful Toaca, cealaltă jumătate, coborâte spre pământ, în nuanțe de verde crud, lacuri nuanțate în zare și nori gri pufoși ce brăzdau cerul azur.

Am terminat cursa bucurându-mă de peisaje, încadrându-mă sub cele opt ore regulamentare de joc. Statisticile le poți consula aici. Dar... au fost și peste o mie de kilometri la volan, adunați în vreo cincisprezece ore de învârtit roata, pe drumurile interminabile către și dinspre Moldova, de data asta pe ruta estică ocolind Carpații.


Mulțumesc Ana pentru invitație și găzduire, ție Misha, pentru promptitudine și voioșie, felicitări tuturor de pe podium, dar și celorlalți, pentru experiență. Mulțumim voluntarilor și susținătorilor, dar și vouă organizatorilor, jos pălăria!


E departe... dar, recomand Bate Toaca pentru o porție de reîncărcare cu natura, dar și pentru a săruta cerul în pași de alergăceală... sau sprinten către podium, mai ales că au fost premiate în numerar toate categoriile, inclusiv cele de vârstă.