Una din cele mai prețioase averi în aceste vremuri incerte este ea, libertatea. Acel privilegiu care nu demult părea un drept ce ni se cuvine. Libertatea de a alege, de a trăi, de a zâmbi, dar mai ales de a călători, de a descoperi noi teritorii fără frontiere. Anul de grație ne-a impus restricții, dar cumva aripile libertății au zbur(d)at din nou prin vecini.


Mărțișorul a venit cu un cadou neprevăzut. Viața cu libertățile ei a intrat în stare de alertă, iar planurile de vacanță s-au năruit asemeni unui castel de nisip erodat în calea valurilor înspumate. Multe competiții au fost amânate sau chiar anulate. Cu bilet de voie sportul individual a scăpat din lanțuri urmând alei urbane în așteptarea unui nou răsărit.

Zâmbetele și emoțiile s-a mutat în mediul virtual. După două luni de captivitate în starea de urgență am revenit la înălțime pentru a alerga un traseu vertical către nori. Apoi, orizontul mioritic sportiv a fost cuprins de ceață mulțumită autorităților. Inevitabil, timid, tot vecinii au lansat invitația de a alerga fără frontiere potecile balcanice.


Alergasem primăvara acum trei ani prin vecini la Veliko Târnovo, orașul Țarilor. Pe atunci startul, dar și linia de finiș ale competiției erau în fortăreața Tsarevets. În ultimii ani însă distracția de la start s-a mutat în centru rotunjind cu câțiva kilometri distanțele acumulate. Înainte de Crăciun am revenit într-o mică vacanță în familie.

De data asta am apucat să alerg matinal aleile urbane pietruite, dar să și vizităm canioanele, cascadele și alte atracții din zonă. Plimbarea avea să fie o piatră de temelie în alegerea noului traseu de cursă lungă. Porția disponibilă de ultra trecea matinal pe pasajele din lemn și stâncă asortate cu apele turcoise ale cascadei Hotnița.



Aventura asta era promisă la jumătatea lunii aprilie. Dar pandemia a forțat-o undeva la mijlocul verii. Anul trecut s-a alergat pe o ploaie torențială. De data asta prognoza anunța un soare voios cumva stresat pe alocuri de câțiva nori pufoși. Limita competițională pentru tot traseul aduna doar jumătate de zi pentru distanța parcursă.

Soarele nu era favorit, astfel că doar cele două limite de timp intermediare au rămas valabile. Nu și cea de la final. Iar startul a fost decalat cu două ore, chiar înainte de răsărit. Trecusem granița cu o zi înainte pe baza unui formular lăsat la vamă. Am preluat kitul din centru, ne-am cazat apoi am profitat de o plimbare relaxată prin fortăreață către apus.



La al patrulea ceas scurs din noua zi mă îndreptam vioi către linia de start. Doar muzica din cluburile bulgărești perturba liniștea nopții. Și o mână de oameni somnoroși ce erau gata să ia cu asalt potecile marcate. Am preluat trackerul GPS. La ora cinci am pornit. Vreo doi kilometri am alergat prin oraș, pe urcare, după posibilități.

Străduțele pietruite erau luminate. Aveam să ne pierdem complet urma în sălbăticie. Era răcoare, vreme tocmai bună de sprint pe potecile întortocheate. Fără frontală. Abia se zăreau marcajele prin pădure. Dar ne-am descurcat. Zorii zilei erau la apel, gata să ne evidențieze calea. Mii de beculețe conturau orașul în urmă. Urcam. Tot mai sus.


Marcajele urmau pasaje abrupte prin pădure. Câteva roci escaladate vioi ne-au cocoțat deasupra pe unul din versanți. Pe platou traseul marcat ne-a adus printr-un lan de porumb. Delicios mirosul dulce, alintat de razele somonorase ale soarelui. După vreo doi kilometri schimbăm direcția urmând marginea unui câmp viu colorat cu floarea soarelui.

Alergam voios către canion. Primul punct de alimentare ne aștepta cu o porție răcoritoare de lichide și alte bunătăți. Un fotograf era pe fază, gata să prindă sub lentilă emoții. Urma partea spectaculoasă cu pasaje săpate în stânci, podețe de lemn și cascade. Savuram fiecare treaptă, fiecare nuanță de verde crud asortată cu stâncile ruginii din cale.


Eram la limita semimaratonului când am pornit pe urcare spre cer. Câțiva nori pufoși erau gata să înghită soarele. Savuram fiecare moment de umbră. Hainele sumare erau deja ude. Fiecare suflu de vânt era o doză răcoritoare de energie. Cea mai mare parte din traseu am alergat-o singur. Am mai depășit pe unul altul, am fost și eu depășit.

Nu era nici o grabă. Da, traseul era lung, iar bucuria alergării nemărginită. După ce am trecut de ferma cu panouri foto voiltaice urma primul punct limită. Pe aici am simțit nevoia unei rezerve extra de lichide. Un pod măreț peste ape tulburi, o cale ferată traversată și o urcare susținută confirmă jumătatea traseului. Mai bine de o oră înainte de timpul limită.


Sub bătaia razelor de soare, fiecare picătură de apă conta. Un mic botez cu apă rece a fost divin la un izvor răcoritor din cale. Aproape de borna patruzeci am ajuns la prietenii de la iRun.BG, organizatorii cursei anulate de la Tryavna. Aici era și punctul de bagaj intermediar. Nu ar strica pe viitor să am la dispoziție resurse și haine de schimb.

Pe cap aveam șapca, un buff proteja urechile și gâtul. Mansarda era răcorită, iar procesorul funcționa în parametrii optimi. Picioarele le simțeam tot mai grele. S-a mai dus din amortizarea papucilor de fugă. E vremea unora noi. Profitasem de crema cu protecție solară. Dar deja nu mai făcea față pe pielea udă. Iar resursele nu mai aveau efect.



Limita maratonului a fost lăsată în urmă alergând pe anumite porțiuni. Altele, pe urcare le-am luat la pas. Trecuse de prânz și aerul clocotea. Potecile golașe mă purtau pe marginea versanților, admirând orașul în zare. Nu am fost prea inspirat să iau tricoul fără mâneci. Deja se conturau răni deasupra coastelor. Soarele ardea pielea transpirată.

O bucată de pâine luată de la ultimul punct intrase ca unsă în ritmul pașilor de fugă. Dextroza a fost servită la intervale de aproape o oră. Mai presus de oboseala acumulată fiecare coborâre era un zbor în aripi de libertate. Se zăreau în față alergători, o antenă mare și al doilea punct limită. Trecusem lejer cu câteva minute înainte.


Mai erau vreo cinci în spatele meu. Doar un alt alergător a reușit să se încadreze în timp. Restul au fost descalificați. Din acel punct nu mai conta timpul. Călătoria pe poteci marcate era mai importantă. În clasamente era clar. Trebuia doar să mă bucur de fiecare pas până la linia de finiș gestionând inteligent rezervele cu apă din punct în punct.

Era incandescentă atmosfera când am schimbat versantul pentru a urca pe asfalt către Arbanasi, satul cochet cu case din piatră amestecate cu verdele crud și rocile cenușii. După câteva viraje ies de pe drum. Poteca marcată se îngustează aducând în cale rocile colțuroase și paronama orașului spectaculoasă. Bifasem ultimul punct de control.


Un alergător mă depășeste înainte de ultima coborâre abruptă. Luasem o pauză de un sfert de oră pentru a-i reda câteva liniuțe de viață bateriei ceasului. Astfel păstram traseul alergat complet. O pauză la umbră după ce am suportat canicula nu era o idee așa rea, oricum eram ultimul în statistici, ultimul războinic rămas, dornic de supraviețuire.

Urma o porțiune pe creste, apoi coboram spre fortăreață. Aflasem că cei din spate rataseră timpul limită. Orașul era tot mai aproape. Ultima parte de la fortăreață a fost prin zona veche, o combinație de căsuțe vechi încastrate în stânci și alei pietruite înțepate de scări ce urcă de pe un etaj pe altul. Tricolorul completa nuanțele soarelui auriu.


Unul din organizatori s-a alăturat, m-a însoțit în alergare către centrul orașului. Eram încă în cursă. Învingător al unui traseu de ultramaraton, chiar ultimul în clasamentul oficial. Este adevărat că primul și ultimul se bucură de toată atenția. Iar primirea de la final a fost memorabilă. Medalia mă aștepta la finiș. Alături de cei dragi.

Mulțumesc tuturor pentru porția de libertate savurată în Balcani. Au mai fost alergători români și la alte probe. Unul dintre ei a urcat pe podium. La predarea kiturilor, dar și la punctele de hidratare exista dezinfectant, apa ne era servită ambalată sau turnată în recipientele. Da, se poate organiza un eveniment exemplar în condiții speciale.



Echipamentul comandat e fain. A fost a cincea ediție Târnovo Ultra în aripi de libertate, parte din provocarea Road to Clouds ^91K alergată în două sesiuni, una de artă urbană, alta montană, în două zile, în două state. O porție savurată prin vecini acolo unde încă se mai poate. Aș reveni în august. Alături de prietenii și experiențele balcanice memorabile.