Alergarea, activitatea atât de naturală a mișcării fiecărui pas poate fi memorabilă atunci când ambiții personale, un pic de noroc și un strop de nebunie sunt aliniate la orizont pentru a cuceri noi teritorii. Prin sute de cuvinte aduc experiențe personale ce pot deveni inspirație pentru a alerga în Alpi, la Lavaredo.


Orice alergător profesionist sau amator, pasionat de alergarea montană ar vrea să experimenteze emoția de a fi pe aceeași scenă alături de cei mai buni alergători din lume. Călătoriile devin datorită alergării destinații accesibile, iar traseele marcate sunt savurate pas cu pas până sus deasupra norilor și ne readuc la sol către linia de finiș.

Acolo, pe traseele spectaculoase, fiecare dintre noi suntem cumva egali mai presus de vârste, naționalitate și ocupații. Suntem uniți de o pasiune comună, de bucuria de a descoperi noi teritorii, de a zbura deasupra norilor pentru un strop de libertate. Sus, la peste două mii de metri, suntem puncte în mișcare între titani și ne bucurăm de spectacolul naturii.

Asociația internațională de alergare trail (montană), cunoscută alergătorilor ca și ITRA s-a definit natural în ultimii ani. Fiecare alergător montan care a terminat cel puțin una din competițiile din ultimii ani deține automat un profil comparabil toți ceilalți alergători. Astfel, rezultatele au devenit puncte de calificare pentru noi curse prestigioase.


În liga celor mari, doar prezența la startul unor evenimente de alergare exclusiviste precum Lavaredo Ultra Trail, Cappadocia, MIUT sau chiar UTMB, competiția Ultra Trail du Mont Blanc sunt experiențe de neuitat care oferă un reper solid de comparație cu noi curse de anduranță. Experiența montană este recunoscută prin puncte ITRA.

La finalul curselor alergate, multe articole de echipament sportiv personalizate după distanțele cucerite devin mărturii și repere pentru a inspira noi pași de fugă. La UTMB m-am înscris anual doar pentru mai multe șanse în viitor. În cazul Cortinei, am intrat în joc chiar în ultima zi de înscrieri și am prins locul pentru a alerga cursa medie de anduranță.

Anul 2o2o ne-a adus multă incertitudine. Toate competițiile sportive au fost oprite, amânate sau anulate. Am avut ocazia de a muta pentru anul următor locul cucerit înainte de pandemie. Noua destinație aducea la orizont chiar primul zbor post covid peste mări și țări, chiar înainte de a deveni activ celebrul certificat verde al libertății.


Printre măști încă zâmbim și privim încrezători înainte. Respectăm reguli și limite impuse. Mi-am dorit ca experiența din Dolomiți să fie completă, astfel că am aplicat și am fost acceptat pentru a contribui și prin acțiuni de voluntariat în ziua precedentă a competiției. Am fost de ajutor la distribuția pachetelor de start ale primelor curse.

Am acceptat la începutul lunii mai vaccinarea într-o singură doză astfel încât să pot călători și chiar dacă nu se impunea la destinație, totuși a trebuit să mă îmbarc cu un rezultat negativ al unui test antigen. Am ales ca rută inițială să zbor spre Treviso, Veneția și de acolo, să preiau o cursă rapidă FlixBus direct către Cortina d'Ampezzo.

Zborul matinal a pornit din capitală cu stropi reci de ploaie și o decolare întârziată. Sosirea la Treviso a fost aglomerată, iar legăturile urbane până la autocar nu au fost cele mai optimiste. Din centrul orașului am fost nevoit să alerg o jumătate de oră pe aleile urbane pentru a prinde cursa FlixBus spre destinația finală într-o sută de minute.


Treviso, deși este mai aproape de Cortina, s-a dovedit a fi o experiență asortată cu incertitudine pe care aveam să o evit la întoarcere. Transferul rutier de la Cortina d'Ampezzo către avion mă aducea la mare distanță, tocmai la Milano. O ocazie bună de a descoperi un nou oraș. De acolo, urma să revin duminică, a doua zi via Bergamo spre casă.

Am ajuns la Cortina d'Ampezzo puțin după ora 13. Stadionul de Gheață, zona de expo și predare a kiturilor de alergare era destul de aproape de autogară. Tot orașul era personalizat cu elemente promoționale ale competiției la care luam și eu parte. M-am alăturat echipei de organizare și, până spre seară, am ajutat la distribuția numerelor de concurs.

Nu găsisem cazare la un preț bun și am riscat să vin fără vreo rezervare. Stațiunea este una de lux și asta se reflectă și în prețurile de cazare din zonă. Este chiar mai convenabil o cazare în grup de persoane decât în regim single. Până la urmă am cedat aproape o sută de euro acelei nopți de cazare pentru a mă odihni înaintea cursei matinale.


Am verificat echipamentul obligatoriu în dimineața cursei. Se anunțau ploi, dar norii de pe cer s-au risipit. Majoritatea alergau în tricou și pantaloni scurți, cu restul de echipament în spate. Am fost neinspirat să îmi pun pantaloni lungi după ce am folosit un gel de încălzire a mușchilor primit de la expo. Am dezlănțuit o reacție explozivă de iritație la nivelul pielii.

După start, materialul sintetic și pielea iritată mi-au făcut pașii dificili, simțind pentru primii zece kilometri nevoia de a mă opri pentru a atenua din durere. Până la urmă, retras într-un colț de cabană, m-am detașat rapid de pluton pentru a mă schimba în alte haine mai lejere, unele potrivite pentru jocul acelei zile fără straturi suplimentare.

Am pierdut timp prețios. După ce toată distanța de semi a fost cucerită am schimbat poteca marcată cu pietrele de jad din albia unui râu învolburat și rece ca gheața pe care l-am traversat de vreo trei ori în calea de fugă. Oriunde priveam, spectacolul era total. Cascade se formau într-o perdea fină de stropi și sărutau zgomotos rocile în zare.



Am profitat de momentele de pauză pentru a imortaliza arta oferită de natură. Cumva, apa rece a redus durerea resimțită. Cursa continua. Trecuseră câteva ore până când m-am putut bucura de alergare fără alte dureri. Aveam pe traseu două puncte intermediare cu limită de timp. Chiar și avariat tot am ajuns în timp util la prima limită a cursei.

Aveam aproape nouăzeci de minute avans și de abia acum începea anduranța adevărată. Potecile de jnepeniș și zăpadă au cedat locul rocilor. Colțuri falnice se ridicau în zare asemeni unei cortine. Erau Dolomiții, Alpii Italieni impunători ce se lăsau răsfățați de soare printre nori cenușii. Pe poteci eram o mare de oameni ce urmau traseul marcat.

Am urcat potecile de piatră, am zburdat asemei unei căprioare la vale în bătaia vântului. Am ajuns cu aproape trei ore avans la al doilea punct de control recuperând din timpul pierdut. La punctele de alimentare și hidratare purtam masca. Simțeam energia voluntarilor, chiar dacă emoțiile erau mascate. Apoi treceam prin punctele de control.




La un calcul simplu, dacă continuam fuga, după ce am ajuns la lac puteam spera la o limită personală în statistici pentru zece ore din doisprezece. Câțiva stropi ne amenințau în ultimul punct de control. M-am bucurat repejor de cartofi copți și brânzeturi fine, alături de alte bunătăți. Nu am stat la ospăț. Urma o lungă coborâre dintre nori.

Am refăcut stocul de lichide și am pornit voios în alergare mai departe pentru a cuceri pe coborâre și ultima parte. Parcă toată energia pierdută în prima parte a cursei a fost returnată la final. Am trecut linia de finiș în aproape nouă ore și un sfert sub câțiva stropi reci ai unei ploi de vară și un val prelungit de aplauze oferite de spectatori.

Știam că cursa asta oferă un pachet de finiș și nu medalie. În acest an cursa a fost o etapă din cadrul campionatului mondial de alergare montană Spartan Trail și am avut bucuria și surpriza de a primi după linia de finiș o medalie memorabilă, tocmai bună de a deveni mărturia incontestabilă a unei experiențe unice de alergare în Alpii Italieni.


Am alergat Cortina Trail la finalul lunii iunie la Lavaredo Ultra Trail, o competiție montană dorită și câștigată la sorți. A fost o lecție despre adaptare și voință, accea de a nu renunța, de a schimba negrul cu nuanțe de gri până când calea devine albă către succes. Poate voi reveni pentru o anduranță prelungită sau de a alerga din nou aceeași distanță.

Am alergat prima cursă din Alpi în culori tradiționale semnate Antrenat în România cinstind Ziua Internațională a Iei. Un traseu marcat impecabil. Deși am avut pe traseu doar trei puncte de alimentare generoase, primul chiar la jumătatea cursei, ne-am hidratat și din zecile de izvoare de apă aduse în cale din munți. O anduranță printre nori unică.

Seara, după cursă, aveam în plan să mai dedic din timp activităților de voluntariat pentru a trece noaptea. Nu am avut ce face. Seara târziu, după startul cursei lungi din al zecelea ceas, orașul a adormit și a trebuit să improvizez. Altă opțiune de cazare întârziată nu mai era posibilă. M-am strecurat într-o anexă din autogară și am așteptat până dimineață.


Aveam să pornesc matinal la răsărit în cursa rutieră prelungită către Milano. Timpul a trecut și cele șase ore de transfer între cele două regiuni italiene s-au risipit asemeni norilor lăsând locul unui cer azur răsfățat de soare. Eram pentru prima dată în altă zonă a Italiei explorând la pas Milano, noua destinație cu diverse locații urbane de explorat.

În vest, aproape de autogară am remarcat stadionul San Siro, dar și sutele modele de grafitti, întinse pe garduri și pereții urbani. Am ajuns în zona centrală pentru a vedea Domul surprins generos în câteva cadre colorate. Am admirat și turnurile verzi cu grădini verticale din Bosco Verticale, poarta vestică cu Arcul Păcii sau castelul Sforzesco.

Ruta spre Milano mi-a dat ocazia să cunosc prieteni noi. Seara am petrecut cu Giorgia, o alergătoare milaneză. Ne-am intersectat online datorită pandemiei și provocărilor LockDown Ultra. Mi-ar plăcea ca această întâlnire să devină inspirație de a schimba asfaltul cu potecile sălbatice marcate, cucerind noi teritorii poate chiar împreună.


Povestea mea, a unei experiențe unice prelungite prin nordul Italiei, aduce la orizont noi posibilități. Aș putea ajunge din Italia în Franța la Chamonix, Mont Blanc cu investiții avantajoase. Este o oportunitate ideală, cu zboruri dese directe între Otopeni și trei aeroporturi milaneze, dar și curse zilnice de transfer rutier între cele două regiuni.

Duminică dimineață ne-am revăzut pentru a alerga o porție de artă urbană, ghidați de ceas pe alei prin Milano. Întâi am savurat o tură relaxată de Idroscalo în comunitatea adidas Runners Milano. Apoi, în miez de zi, ne-am grupat, eu, Giorgia și Paolo pentru a alerga un autoturism, primul GPS Run Art cucerit într-o oră pe ruta de zece kilometri de alei italiene.

Spre seară am revenit fără emoții în capitală. Aș reveni la Cortina d'Ampezzo pentru a-mi depăși limitele, poate la aceeași cursă, poate la alta, dar și pentru a mă bucura mai mult de potecile marcate și de spectacolul vizual al naturii afișat la orizont. Am purtat pentru prima dată un echipament tradițional și bineînțeles, pe umeri tricolorul.


Furtunile și ploaia m-au ocolit chiar dacă progrozele nu erau optimiste. Urmează o experiență de anduranță cu start la apus, o sută de kilometri prin Balcani depășind limite în echipă. Apoi, la finalul verii, voi ajunge la Mont Blanc, cucerind pentru prima dată potecile montane marcate între Elveția și Franța într-o cursă specială. Să fie spectacol!

...alergat cu Asics GelVenture 7
...monitorizat cu Garmin VivoActive HR
...echipat tradițional Antrenat în România