Mdaaa, am acceptat provocarea și am aliniat la orizont una din cele mai spectaculoase aventuri personale. Aventura mă aduce aici, pentru prima dată cucerind Făgărașul, sus la Moldoveanu, sus la Negoiu, mdaaa, da, pentru prima dată alergând creasta Făgărașului, la nouă ani după prima traversare integrală a Transfăgărășanului învârtind voios covrigul unui Tico.

Mda, deși prognoza era mofturoasă, am avut parte de vreme bună, deși rece, cu grade foarte timide în termometre. Suficiente însă, pentru bucuria mișcării deasupra norilor. Am traversat din nou, una din cele mai spectaculoase căi către cer, Transfăgărășanul, învârtind roțile unei noi roșcate, de data asta pentru prima experiență personală ultra, deasupra norilor.


2X2 reprezintă singura cursă organizată din România care se desfășoară integral la peste două mii de metri altitudine, pe un traseu deosebit de tehnic, recompensat cu trei puncte ITRA. Poate, doar prezența și bucuria alergării la porțile cerului, reprezintă o experiență aparte, fiind parte din povestea unuia dintre cele mai dificile ultramaratoane montane din lume.

Mai presus de dificultate, traseul propus, deja ajuns la a opta ediție, cu o lungime de aproape 45 kilometri si 4200 metri diferență pozitivă de nivel, ne aduce dintr-o bucată, pe cărări marcate, în mod organizat, pe cele mai înalte două vârfuri din Romania, Moldoveanu (2544m) și Negoiu (2535m), din spectaculoasa creastă a Făgărașului carpatin.


Ajungem la punctul nostru de start, la peste două mii de metri, trecând prin tunelul Capra-Bâlea Lac, cel mai lung din România, la granița Munteniei cu Transilvania, pe șoseaua de printre nori, Transfăgărășanul. Cu adevărat, la volan traversând cel mai înalt lanţ muntos din România, e o provocare recompensată de peisaje unice, la înălțime.

Eram cazați mai jos, la baza muntelui, astfel că alte două urcări pe calea norilor erau necesare, una vineri spre seară pentru kit, alta matinal sâmbătă, pentru start. În kit, primim numărul, câteva pliante, un energizant și un tricou tehnic corai, culoarea anului cică, un roz neon, destul de frumușel, remarcat pe creste.


Dimineața de sâmbătă. Era puțin până la patru dimineața când a sunat alarma. La șase avea să înceapă călătoria spre nori, iar noi, aveam vreo treizeci de kilometri de urcat spre Bâlea. Nu erau afară decât câteva grade. Rezistență pentru cei care au campat sus. În cale, în lumina farurilor, am salutat un arici și două vulpi catifelate și am dat sprinten bice spre start.

Ajuns sus, parchez în siguranță și intru repejor în țarc după verificarea echipamentului. Suporterii mei dragi, erau prezenți lângă mine. Un selfieee, două, câteva cadre și startul. Plecăm sprinten. După vreo două sute de metri începe urcarea susținută spre șa. Doar că, era doar încălzirea. În spate, un șir indian de alergători, lacul și șoseaua ce se ondula la vale prin curbe strânse.


De la șaua Capra, pornim sprinten la stânga, la vale. Coborâm. Doar pentru a urca susținut mai apoi, alt vârf, unul după altul. Deja, potecile marcate urmau repejor creste colțuroase. Trecuse aproape o oră când ajunsesem în primul punct aglomerat la trei pași de moarte, la Fereastra Zmeilor, cu vârful Arpașul. Aici, coborâm pe lanțuri și continuăm fuga pe creste.


Pe la kilometrul șapte ajungem la punctul de hidratare și alimentare, după o coborâre susținută. Aici, ciocolată, jeleuri, apă, izotonic, cașcaval și alte ronțăieli. Nimic special, mai ales pentru o astfel de anduranță. Alte resurse? După posibilități și disponibilități. Iar aici, resursele chiar fac diferența. Aveam la mine destule, apă, geluri, batoane, dextroză, magneziu și vitamine.

E impresionant acolo, sus. Pe creste. Să urmezi potecile înguste, admirând versanții, urmând cu atenție sprinten pașii celor din fața ta, zbur(d)ând pe creste, gustând din libertate. Adrenalina e la cote maxime și bucuria culorilor ce ți se dezvăluie în fața ochilor, o încântare. Uiți de dureri, uiți de griji... acolo sus, ești tu și măreția muntelui, gustând libertatea, tot mai des, deasupra norilor, în pași de alergăceală.


Printre cadre la înălțime și zâmbete cu alergători mai sprinteni, văd monstrul în față. Pe spinarea lui, urcau în șir indian, cuceritorii. Urc sprinten și ajung în timp util la Moldoveanu. Aici, iau sub lentilă câteva cadre și fac cale întoarsă. În câteva clipe ceața cucerise creasta. Pentru puțin timp. La pas, coborârea, spre creste mai pitice, ne redă vizibilitatea, admirând peisajele.



Deja prinsesem destule cadre în jur. Astfel că, sprinten m-am bucurat de porțiunile de fugă. Urcările spre șa cu coborârile aferente, mă prind cu cel puțin două zeci de minute de rezervă pentru a doua parte din joc. Doar că, oboseala acumulată, cu o porție de soare m-au secerat de energie pe vârf. Am pornit cu pași mărunți pe avarii spre Iezer, analizând situația resurselor.

Mă așteptam să găsesc ceva rezerve la alimentare. Nu. Doar vecinii bulgari și cei de la DHL au avut astfel de resurse pe traseu. Aici, doar izotonic, luat în flaskul de rezervă, util pentru hidratare de la vârf spre șa. Luasem deja două din cele trei geluri disponibile, dextroza și magneziul. Erau deja opt ore trecute. Ultimul gel era cheia, de folosit pentru vârful suprem.


Aveam rezervă un ness și un pliculeț de zahăr. Pregatesc rapid un instant cu cofeină rece. Bună idee. De ținut minte, pentru urgențe. Spuma a avut efectul propus, m-a propulsat spre punctul de hidratare, aflat la un kilometru mai în față. Zâmbete și îmbrățișări cu persoane dragi mie prinse pe traseu, dau energie. Și voluntarii de la hidratare și alimentare mă primesc voioși.

Plec sprinten mai departe, cu bateriile încărcate, atât cât era disponibil. Pumnii erau plini cu jeleuri și ciocolată, resurse cu ardere rapidă pentru eliberarea energiei. Constat după câteva minute că ceasul meu era pe pauză. Eram relaxat știind că am timp. Când colo, trecuseră cincizeci de minute și eram aproape de ora a noua. Pierdusem și numărul kilometrilor.


Intru în criză de timp și măresc ritmul, încercând să estimez în kilometri pierderea, deși cărările erau tot mai abrupte și trecerile tot mai verticale. Mă încadrez la limită la salvamont și sunt acceptat să urc spre Negoiu. Mă tot întâlnesc cu alergători ce veneau din vârf. Toți spun încrezători că am timp. Deși ceasul zicea altceva, transpus în estimarile personale.

Printre ultimele cadre, sprintez și pun la bătaie ultimul gel. Două minute mă prind sub limita celor unsprezece ore, pe vârful Negoiu. Acolo, un vânt nervos cu ceață. Fac două, trei, cinci fotografii și îi dau bice la vale. Cei de la salvamont, au strâns și au coborât cu mine. Eram ultimul acceptat să urc în vârf, ultimul care a coborât, deși mai erau vreo doi, înainte.


Nu m-au zorit, au vrut să mă știe (poate)... better safe than sorry. Moral eram super bine. Chiar dacă trecuse juma de zi de efort susținut, pe creste. Cobor de pe vârf cu atenție. Un pas greșit însemna aici diferența între viață și neant. Din păcate, chiar în aceeași zi, un mare alpinist român experimentat își pierduse viața, pe aceste stânci. Condoleanțe familiei.

Au fost multe ore cu ritmuri diverse în seturi motivaționale de alergăceală ascultate pe traseu... musai fără fir, într-o cască... pentru a savura și natura. Dar cel mai impresionant pe moment, a fost duelul semnat Havasi, dar și revenirea, ce redau în acorduri exact dulelul meu cu muntele. Luptele dintre pian și tobe le poți asculta și tu mai jos. S-au încadrat perfect cu pașii mei de alergaceală.



De data asta, în noiembrie, sunt din nou, plecat prin vecini la Atena, alergând din nou maratonul, dar mi-ar plăcea pe viitor, să fiu într-o sală, să mă bucur de unul spectacolele Havasi. E altceva, complet altceva. E timp, rămâne doar să găsesc o oportunitate, fie ea legată sau nu, la orizont de o porție de fugă competițională. Sănătoși să fim, dar mai ales să rămânem verticali, precum muntele.

Suntem mărunți în fața muntelui. Dar, viața merge înainte. La fel și calea mea către linia de finiș. Nu mai era vorba de timp, ci de supraviețuire în siguranță. Îi las pe colegi la refugiul salvamont și continui, mai încet la urcare, mai vioi pe coborâre. În scurt timp, echipa de la refugiu pornise și ea, în urma mea, spre Bâlea, pentru a nu lăsa pe nimeni, pradă nopții pe munte.


Ultimele creste, destul de tehnice le-am trecut printr-o furtună cu ceață și vânt nervos. M-a ajutat moral să îi știu în ceafă. Poate că eu i-am ținut la pas mărunt. Sau poate nu. Nu eram o piedică pentru ei. Anunțaseră deja organizatorii că sunt bine pe traseu și că ajung spre finiș, cu posibilitatea de a depăși timpul limită. Dar aveam undă verde să continui, să duc nebunia la final.

Am găsit la ultimul punct de alimentare o mică porție de resurse. Aveam lichide, dar trecuseră ore de când nu mai mâncasem ceva. Iar caloriile ardeau, pas cu pas. Nici nu știu cum au zburat vreo trei felii de pâine, cu cașcaval și vreo trei felii de salam. Câteva bucățele de portocale și câteva sărățele au adus zâmbetul stomacului.


Cobor spre Bâlea. Se aude în vale, la linia de finiș, ecoul... vine ultimul concurent, cu un sfert de ceas peste limita celor 14 ore. Nu eram singurul. Dar eram ultimul, cel care încheia urgia, vioi, în picioare, cu zâmbetul pe buze. Primesc felicitări și medalia. Un romb de piatră cu numele anduranței gravat. Atârnă. Îi simt greutatea, poate nu cea fizică, ci cea îndurată pe potecile traseelor.

Apoi, imediat a urmat premierea. Mdaaa, am făcut-o și p-asta. Am ajuns pe creste la porțile cerului, pe poteci marcate, în Făgăraș. Deși în statistici, nu m-am încadrat în timpul final, am bifat Moldoveanu și Negoiu, cu toate punctele intermediare în timpii regulamentari, fără accidentări, printre zâmbete și zeci de cadre prinse sub lentilă, ceea ce mă aduce la masa învingătorilor, prima dată over time.


Nu este o experiență ce o voi uita ușor, am avut trasee combinate, alergabile, dar cu multe urcări și coborâri abrupte. Personal, partea spre Negoiu o consider mult mai sălbatică și tehnică pentru a o face în șase ore (față de zece ale celor de la x2), mai ales după ce ai experimentat vioi, energic, calea întortocheată spre Moldoveanu, chiar dacă ai ceva rezerve de timp între cele două trasee.

Mulțumesc în primul rând celor doi suporteri dragi, Luiza cu puiul meu Gabriel, care au fost alături de mine matinal, înainte de răsărit și m-au așteptat răbdători, pe o vreme destul de rece, cu zâmbete la final atâtea ore. Cinste vouă voluntarilor, organizatorilor și celor de la Salvamont pentru această experiență remarcabilă deasupra norilor... mulțumesc.


Nici de data asta, nu am luat cu mine pe traseu bețele de trekking. Era oarecum nevoie de ele, recomandate de organizatori, mai ales în partea a doua, unde urcarea a fost abruptă. Dar, nu cred că m-ar fi ajutat prea tare, mai ales pe multe din coborârile verticale, ținându-mă de lanțuri. Ascultă-ți corpul, dar rămâi lucid și pozitiv. Fiecare secundă contează... mai ales aproape de final, când zecile de metri par sute.

Resursele? Estimam vreo douăsprezece ore. Pentru vreo zece am avut la mine. A fost o greșeală care m-a costat timp și energie. Chiar dacă am gestionat bine lichidele și am avut parte de izotonic pe traseu, cel puțin două geluri în puncte cheie ar fi contat. Dar, am acceptat și am mers mai departe. Gestiunea resurselor este vitală, mai ales la o astfel de anduranță... doar tu poți face diferența.


Anul viitor aș alerga alte creste, alte teritorii, mai ales prin vecini. Una din provocări poate fi Persenk Ultra. Îmi place. Par mai bine pregătiți bulgarii, poate au mai multă experiență. Dar, cu siguranță, aș reveni la 2X2 în Făgăraș, să mă bucur de libertate pe cele mai înalte culmi românești, alături de cei mai buni. Condițiile de precalificare sunt pertinente, trebuie să te țină bine balamalele.

Felicitări tuturor celor care au experimentat oricare din cele două provocări, ducând la finiș amintiri memorabile de la înălțime. Personal, am învățat multe. Mai întâi... să nu renunț. Să mă bucur de libertate în siguranță. Un pas prea sprinten te poate scoate din joc. Chiar dacă pare imposibil, zâmbește. Sunt șanse mari ca un zâmbet să (re)aducă altuia încredere. Dar ia și câteva cadre sub lentilă cu tine. Merită!