Tryavna Ultra, anduranța celor o sută de kilometri alergați pe rutele marcate prin munții Balcani a fost noua provocare personală, aliniată la orizont pentru anul de grație 2o2o. Restricțiile de mobilitate impuse de pandemie ne-au forțat să stăm deoparte, dar am revenit cu un an mai târziu, mai motivați de a ne bucura de aripile de libertate.


De data asta nu mai porneam la atac matinal, la răsărit, ci aveam un start la ceas de seară după apus. Aveam de petrecut o noapte întreagă sub cortina a miliarde de stele. Da! Într-o astfel de competiție nu contează doar forța fizică sau gestionarea resurselor, ci și adaptabilitatea, puterea de a avansa, de a merge înainte și de a depăși orice obstacol.

Noi am ales să alergăm în echipă. Pentru a ne motiva, pentru a experimenta Balcanii pe cărări abrupte, deasupra norilor printre eoliene, deasupra arborilor seculari alintați de soare și vânt. Alergasem vara trecută zeci de kilometri cu Marco în proba de cincizeci de kilometri la Făgăraș Rocks, printre nori pe creste și știam că ne vom sincroniza.


Mentalitatea din experiențele anterioare de anduranță și energia tânără păreau combinația ideală pentru succes. Am cucerit poziția secundă în echipă și la un eveniment local, premiați (și) cu o super pereche de pantofi de alergare. Împreună am adunat sute de kilometri de volum prin țară și prin vecini pentru a rezista fiecare kilometru până la final.

Personal alergam la Tryavna Ultra prin vecini a cincea oară. Prima dată eram doar doi români la proba de 23 de kilometri, eu și Ilinca, cea care și-a adjudecat prima poziție la această probă, chiar a ajuns la final cu urme de sânge. Am terminat acea alergare în mai puțin de 140 de minute așa că am alergat apoi urban și cursa populară de trei kilometri.


Anul următor am revenit pentru a cuceri primul ultramaraton. Am revenit și anul următor, alergând aceeași distanță, de data asta în echipă, dar totuși individual. Din 2019 o nouă probă a fost adusă în joc. Cea de maraton, finalizată lejer în aproape șase ore. Proba regină de 141 de kilometri încă îmi dă fiori. Dar poate cândva va deveni istorie.

Da! Să accept o anduranță de peste treizeci de ore (încă) nu este de nasul meu. Deocamdată. Astfel că, noua probă de o sută de kilometri, parte integrală din traseul maxim, aducea mai aproape acest miraj, de a cuceri (și) pe poteci montane prima sută de kilometri, după alte două anduranțe de o sută de kilometri alergate în limita a 24 de ore.


O sută de kilometri? Cu diferență de nivel? Mai alergasem personal două anduranțe de cel puțin o sută de kilometri, una pe nisip la malul mării, alta urban, pe alei pietonale, pe raza unui kilometru la domiciliu, respectând restricțiile din starea de urgență. Dar aici provocarea avea alt scenariu, prin sălbăticie, cu noaptea în primul rol.

Am ales să alerg aici, în Balcani, denumit și Muntele Vechi, lanțul muntos ce străbate țara vecină de la sârbi până la Marea Neagră. Am cucerit (și) în alte competiții majoritatea vârfurilor deasupra norilor. Jumătatea cursei ne aducea la Șipca, locul unde în istorie dominația turcă asupra Balcanilor a fost înlăturată și independența recucerită.


Acolo aveam limita de timp intermediară, o jumătate de zi, pentru a putea continua regulamentar până la final. În acel punct aveam și posibilitatea de a profita de un bagaj suplimentar cu echipament și haine de schimb. O decizie inspirată de a alerga în alți pantofi și haine curate. Sau de a ne aproviziona cu noi resurse de energie după dorințe și nevoi.

Deși știam de competiție de mai bine de un an și luasem în calcul o zi suplimentară de concediu, totuși am ajuns la Tryavna în ziua cursei, cu vreo cinci ore înainte de start, fără cazare. Oportunitățile din zonă erau toate ocupate astfel că ne-am adaptat la fața locului. La ora 17 porneau cei de la 141 kilometri. Era destul de cald, o zi senină de vară.


Am preluat kitul, ne-am adunat o gașcă măricică de români la start, aveam participanți înscriși la toate probele. Regăsiți la o terasă în zonă am servit o porție de cartofi prăjiți și apoi am urcat vreo trei kilometri cu mașina să las la singura destinație disponibilă pe cei dragi. Acolo am stat și în 2019 după o plimbare printre licurici.

Cu o oră înainte de start trebuia să lăsăm bagajul pentru a fi dus la jumătate. L-am predat puțin după ora opt. Ultimele zeci de minute s-au scurs imediat printre fotografii și zâmbete. Ne-am pomenit la start fără a mai avea timp să mai mănânc ceva, să beau o cafea sau măcar să apuc să mă odihnesc câteva momente. Părea totul gata și priveam înainte.




Un carusel de emoții, adrenalină și energie ne-a cuprins la numărătoarea inversă. Am pornit din prima linie. Nici nu știu cum am zburat pe aleile pietonale primul kilometru. Statisticile zic că am ținut tare cu patru minute și jumătate pentru prima mie de metri. Similar am cucerit în față și al doilea kilometru, până când am lăsat asfaltul în urma pașilor.

Printre poteci de pământ flancate de iarba de un metru a cedat și ultima urmă de lumină. Am pornit frontalele încercând să ne adaptăm repede la noile condiții. Mai alergasem noaptea, la Ciucaș, la lumina frontalei, preț de o oră vreo zece kilometri. Ritmul muzicii era discret alături de noi, marcând prezența noastră pe tot teritoriul în siguranță.


Se recomandă să utilizăm clopoței pentru a face gălăgie atunci când alergăm, mai ales singuri. Animalele de regulă se sperie de zgomot și vor sta departe. Noaptea începea cu un adevărat spectacol, alintați de sute de licurici alb verzui, de semiluna aurie și zeci de luminițe în zare, alergătorii porniți în aventura pașilor pentru a cuceri fiecare kilometru.

Aproape de al zecelea kilometru lăsăm pădurea pentru a traversa aleile din piatră ale unui sat peste care părea că timpul a rămas în loc. Trecusem de fiecare dată pe acolo, dar pe un traseu mai scurt. Am alergat primii 35 de kilometri fără emoții, oprind doar pentru mici realimentări la izvoarele cu apă rece din cale. Pe urcări eram la pas alert.


Atunci am realizat că înaintea cursei mâncasem doar dimineața câteva zeci de grame de paste cu brânză și acei cartofi prăjiți, ceruți din inerție la terasă. Ar fi trebuit câteva ouă pentru energie sau aport de proteine. Și musai cafeină dintr-o cafea bună pentru a ne ține treji toată noaptea. O greșeală care trebuia corectată rapid pentru a continua mai departe.

Marco a avut inspirația să ia din camera de hotel un 3in1. Dar și o doză de pepsi. Ne-am pregătit rapid doza de cafeină pentru a rămâne în parametri până la primul punct de alimentare disponibil. În pădure era cald, însă la al treilea punct, unde plănuiam să luăm o pauză de odihnă era destul de rece, era amplasat chiar aproape de un râu zgomotos.


Așezați pe scaune ne-am pus foițele de ploaie pentru a nu ne răci prea tare. Am făcut un alt ness cu cola și am mâncat ce am prins pe acolo cu pâine, câteva felii de mezeluri, brânză și cașcaval pentru a completa aportul de proteine, dar și câteva felii de pepene pentru hidratare. Ne-am pus pe scaun apoi să stăm o jumătate de ceas. Am ațipit.

Trecuseră vreo douăzeci de minute și deja mă simțeam înghețat. L-am trezit și pe Marco și ne-am pus repejor în mișcare, altfel cădeam pradă hipotermiei. O decizie inspirată. Ce a urmat până la Șipca a fost cu adevărat provocator. Au fost trei urcări susținute, sprijiți de bețe. Am adunat în doar zece kilometri peste 1200 de metri diferență de nivel.



Noaptea a cedat luminii noii zile. Noi alergam mai departe bucuroși că am supraviețuit celor nouă ore de întuneric. Chiar dacă am avut urcări mai ceva ca la Bucovina am reușit să ne încadrăm cu mai bine de un sfert de ceas sub limita celor douăsprezece ore. Ne-am schimbat. Apoi am luat la pas una câte una peste cinci sute de trepte de piatră.

De acolo, continuam mai departe, printre tunuri către noul orizont, eolienele din zare. După vreo zece kilometri de alei prin pădurile înalte de conifere ieșim la lumina soarelui înaine de prânz pentru a savura în cadre și priviri impunătorul dom Buzludja, amplasat pe vârful cu același nume, adus parcă de pe altă planetă, asemeni unei nave spațiale.



Edificiul masiv rotund de dimensiuni impresionante are două săli circulare, iar pereții sunt decorați cu peste două sute de metri pătrați de mozaic. Cupola înaltă de 15 metri, are în interior pe bolta acesteia inscripționat un mesaj comunist de uniune alături de secera și ciocanul, simbolul comunismului. Ocazie de a profita de cadre colorate cu zâmbet.

La punctul de alimentare de aici am aflat că suntem ultimii încadrați în timp pentru a continua. Apoi, calea celor de la 141K continua la dreapta, a noastră, cea de la 100K era la stânga. Deși era doar un maraton în plus, sigur ne-ar fi consumat lejer vreo zece ore să revenim pe traseu. Ajunși la eoliene după prânz, soarele ne seca de puteri.


Resursele de apă se epuizau rapid, dar continuam pe o serie de urcușuri și pante ascuțite. La un foișor am oprit pentru a ne descălța pentru 30 de minute. Eram deja pe traseul comun de 76K. Am început să fim tot mai des depășiți de ei. Deși nu erau competiția noastră cumva pentru Marco au fost dinamita lui pentru a accelera mai departe.

Pe porțiunea asta am simțit că fiecare kilometru se lungește. Căldura intensă și lipsa apei, dar și tălpile care ardeau de efort ne-au ținut în corzi mai departe. Am tot depășit pe ultimii doi ce alergau în echipă la proba noastră. La ultimul punct cei doi ne-au ajuns și nu au mai stat pentru hidratare. Era fitilul aprins către ultimul act.


Noi ajunsesem acolo cu vreo cinci minute înainte și eram obosiți. Dar știam că aveam vreo patru-cinci kilometri cu urcări și vreo doi-trei doar la vale, ultimul episod din aventură. Într-o oră se lăsa iar noaptea. Ne-am mobilizat și am pornit într-o cursă nebună, depășind pe oricine în cale, consumând eficient fiecare kilometru până la linia de finiș.

Am trecut rapid peste canioanele din pământ, praf și nisip care m-au chinuit de fiecare dată pe final la 76K. Am zbur(d)at prin iarba culcată deja de alți pași. Sub ținta vânătorilor motivația a funcționat, a canalizat toată energia într-o singură direcție și ne-a adus la linia de finiș după 24 de ore, exact când avea loc premierea celor mai rapizi din cursă.


Felicitări tuturor pentru experiențe. Balcanii nu sunt ușori, dar căldura și gestionarea ei chiar face diferența. Am pornit cu o energie fabuloasă la start, menținând sute de metri prima linie. A fost o experiență de durată. Nu viteza a contat (pentru noi). Podiumul îl las de cele mai multe ori altora. Dar a fost și al nostru de data asta.

Eram la prima cursă cu start după apus. Ne-am focusat pe a ne bucura de fiecare kilometru. Greșeli am făcut. Amatorii fac asta. Este important cum am gestionat toată cursa. Marco a fost la înălțime, chiar dacă compensam în doi pași de fugă un pas de mers al lui. Se putea mai bine? Da. Dar în momentul X am gestionat fix ce am avut la îndemână.


Nu am folosit vreun gel. Doar un energy shot împărțit la începutul urcării. Rezerva mea a rămas prin mașină sau am pierdut-o pe undeva. Nu am mai găsit-o. Am luat un gel de la Marco. Nu a intrat deloc. Nu aducea energie, ci doar stări de indigestie. M-am bazat pe dextroză și bomboanele cu vitamine disponibile tot prin vecini sau un magneziu la alimentare.

Am alergat pentru prima oară o cursă cu două perechi de pantofi. Prima parte am alergat-o cu Salomon XT Wapta 3, foarte buni pe aderență, dar sensibili la degete pe coborâre. A doua parte, alergată cu Asics GelVenture Pro 7 a fost exact ce trebuia. Șosetele Rockay primite de la SubCarpați au fost fabuloase. Deși plănuiam să le schimb la jumătate.


Echipamentul albastru personalizat cu motive tradiționale Antrenat în România este excelent pentru anduranță. M-am simțit foarte fain în el și la Lavaredo. Pare foarte fain și tricoul tehnic personalizat primit în kit sau noile gaitere pe care le voi folosi cu prioritate la Făgăraș Rocks la începutul lunii august la noi pași de alergăceală.

Ne bucurăm că am ajuns cu zâmbet la finiș. Estimam vreo 20 de ore, ne-am mișcat (în statistici vreo 19, plus aproape 5 ore adunate de pauze de alimentare și odihnă). Din limita celor 26 de ore, echipa Alergăceală a trecut linia de finiș după 24 de ore de ultra-anduranță și am nimerit imediat pe scenă pentru a completa podiumul la echipe.


Cunosc sentimentul. Îmi pare rău pentru locul patru cucerit de alți români la mai multe probe. Este dificil să tragi tare și să ajungi totuși sub linie. Mai ales când doar câteva minute au făcut diferența. Tot contextul, prieteni la linia de sosire, pe scenă, artificiile, lacrimile de bucurie cu greu suprimate au fost parte din povestea noastră.

S-a nimerit ca ultimii să ajungă sus pe scenă. Chimia noastră a funcționat. Chiar dacă am fost nevoiți să cedăm câteva ore pentru a ne odihni. Ne-am folosit de fiecare atu, iar acea echipă încadrată cu noi la jumătatea cursei a fost oarecum motivația de a ieși în față. Mai facem 💯? Acum nu. Mâine? Este o altă zi. O nouă aventură în alergare.


Nu am resimțit febra musculară așteptată. În schimb m-a cucerit o indigestie care a durat câteva zile, poate de la ce am mâncat a doua zi sau ca urmare a efortului susținut în anduranță. Ne-am descurcat cumva cu cazarea. Mulțumesc Luiza pentru masaje. Tot ea ne-a adus de la Veliko Târnovo pe plajă la Kamchia pentru porția răcoritoare de mare.

Mulțumesc Nikolay pentru invitație. Un eveniment organizat impecabil, cu trasee bine marcate și voluntari foarte energici și amabili. O plăcere să revin de fiecare dată. La fiecare punct cineva mă știa. M-am simțit între prieteni. O senzație aparte pe care o savurez des pe teritoriul bulgăresc. Voi reveni pentru a cuceri și alte teritorii fie urbane sau montane.


Felicitări tuturor pentru participare chiar dacă au fost opțiuni de alergare locală și în Postăvaru. Trandafirul bulgăresc, simbolul acestei țări din vecini, medalia asta de finișer cu șnurul colorat personalizat este spectaculoasă. Sunt onorat că am alergat (și) cu alți români aceste poteci marcate. A cincea oară consecutivă și nu m-am săturat de Balcani.